Premisele duhovnicești ale instaurării prigoanei comuniste

Apariția comunismului în țara noastră și în alte zone ale lumii s-a produs pe un fond foarte complex, precedat de anumite premise specifice ce i-au facilitat instaurarea. Între acestea ar trebui să subliniem trei mari antemergători ce au pregătit terenul declanșării revoluției socialiste. Mai întâi ar fi util să remarcăm, foarte succint, firul unei evoluții a gândirii omenești autonome, care a pornit de la deism - ca primă formă de desprindere a rațiunii umane de revelația dumnezeiască -, s-a continuat cu diversele curente ale raționalismului și a ajuns, în cele din urmă, la ateism, adică la negarea lui Dumnezeu.

În al doilea rând, a fost dorința de stăpânire lumească a unor indivizi care, în numele celor mulți - dar în fapt pentru propriile lor interese - au îndemnat la revoltă populară, au identificat un dușman de clasă (Biserica, monarhia și susținătorii acestora) și astfel au declanșat revoluția, răsturnând ordinea socială tradițională.

Iar a treia premisă, aș zice și cea mai importantă dintre toate, este slăbirea până la apostazie a credinței creștine în lume. Asupra acestei a treia premise aș dori să stăruim puțin, întrucât greutatea ei, deși determinantă, e încă insuficient evaluată. Acest lucru nu reiese din vreo analiză principială sau istorică a fenomenului, ci din vederea duhovnicească a marilor trăitori din vremurile marii prigoane împotriva Bisericii lui Hristos, instaurată odată cu venirea la putere a regimurilor comuniste. Și socotesc că cel mai limpede a înțeles și a exprimat cauzele acestei epoci negre din istoria omenirii starețul Arsenie Strelțov (1894-1975), el însuși închis de mai multe ori în lagărele sovietice. Astfel, aflându-se deținut într-un lagăr de detenție specială și provocat să se pronunțe vizavi de atrocitățile puterii sovietice, el mai întâi îi îndeamnă pe compatrioții săi să cerceteze lucrurile mai în adâncime și să vadă care sunt cauzele și de unde a provenit prigoana prin care treceau. Privirea lui duhovnicească limpede a deosebit premisele situației prezente în calitatea faptelor trecutului ce au determinat schimbările actuale: „Cu mult mai înainte poporul nostru și-a pierdut credința, și-a disprețuit tradiția, și-a uitat istoria, negând cele sfinte și cuvioase ale lui. Cine este de vină pentru acestea? Puterea de acum? Noi suntem de vină. Secerăm ce am semănat… Să ne amintim ce exemplu au dat poporului intelectualii, nobilii, comercianții, funcționarii statului și mai întâi de toate ce exemplu am dat noi, clericii. Am fost cei mai răi dintre toți. Pentru aceasta și copiii preoților, văzând în familiile lor imoralitate și iubire de bani, au devenit cei mai fanatici atei, cei mai aprinși revoluționari. Cu mult înainte de revoluția din 1917, clerul își pierduse orice putere de conducere a poporului”.

Așadar, în viziunea starețului Arsenie, lucrurile nu pot fi explicate doar din perspectiva unei analize socio-culturale a factorilor implicați sau din perspectiva comploturilor lui Lenin, Troțki, Stalin, de asemenea, nici chiar demonica filosofie a lui Marx nu e învinuită în mod direct, ci vina este plasată asupra acelora care au lăsat, prin nepăsarea lor, să se propage o astfel de ideologie în mase.

Și, în concluzie, părintele Arsenie zice: „Nu pot, așadar, să judec statul, puterea de astăzi, deoarece sămânța ateismului a căzut pe pământul pe care noi înșine l-am pregătit cu greșelile și căderea noastră. Aceasta a fost cauza și începutul răului. Toate câte au urmat, încă și acest lagăr și martiriul nostru, jertfele fără sens ale atâtor oameni nevinovați, nu sunt decât consecințe inevitabile” (din cartea părintelui Arsenie, „Un sfânt în lagărele comuniste”).

Observăm în discursul inspirat al starețului faptul că, dacă trăirea creștină ar fi fost alta, mai curată și mai înaltă, toate celelalte premise ale declanșării revoluției socialiste ar fi fost risipite. Dar chiar și acelea au apărut tot în absența credinței, așa cum răul, potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul, se manifestă doar ca o lipsă a binelui. Așadar, acolo unde trăirea creștină a lipsit, i-a luat locul răul, care pentru acele vremuri a purtat numele de comunism. De aceea, s-ar putea conclude acum, privind lucrurile retrospectiv, că, după cum slăbirea credinței a fost principala cauză a instaurării comunismului, tot așa renașterea duhovnicească reprezintă principala armă împotriva lui și a consecințelor sale nefaste pe care încă și astăzi le suferim.