Prețuirea locului natal, o lecție pe care trebuie să o descoperim

Zidirea Mâinilor Domnului ne surprinde privirea de fiecare dată când avem conștiința că El a făcut toate spre bucuria sufletelor noastre!

Era o zi frumoasă de toamnă, cu un soare blând, când călătoria mea se îndrepta pe drumul București‑Ploiești, undeva spre comuna Balta Doamnei.

Am trecut printr‑o pădure, care mi‑a adus bucurie, întrucât, dincolo de multe critici și statistici îngrijorătoare, aceasta a rămas ca o mărturie a vechilor codri ai Vlăsiei. E drept, prea puțin din ce a fost cândva…

Drumul din șoseaua națională DN1 înspre Balta Doamnei trece, pentru câțiva kilometri, prin mijlocul arborilor maiestuoși care vorbesc despre așezările de altădată, înconjurate de păduri și încărcate de roade bogate.

Undeva, în localitatea Lacul Turcului, m‑a impresionat o biserică pe care am văzut‑o și altădată de câteva ori, dar care, în lumina soarelui de octombrie și în paleta de culori a toamnei care împodobea arborii dimprejur, era parcă altfel…

Doar culoarea albastră a acoperișului m‑a surprins și mi s‑a părut nepotrivită.

Privită de aproape, cu atenție, biserica se descoperă, de la început, ca o bijuterie arhitectonică.

Pot folosi și cuvântul chivot, întrucât nu are dimensiuni mari, iar armonia construcției este cu totul și cu totul specială.

Am intrat în biserică, m‑am închinat și am privit pictura ce are un număr de ani, lăcașul apropiindu‑se de primul veac al existenței. Biserica rămâne impresionantă nu atât prin pictură, care trebuie numaidecât restaurată, cât prin frumusețea construcției, modelată de mâinile hăruite ale arhitectului Mincu, ale constructorilor și ale ctitorului.

Se vede de departe, fără să‑i citești istoricul ori să întrebi pe cineva, că biserica a avut un ctitor pe măsură, iar în vremea ei a fost o adevărată revelație pentru locuitorii așezării.

În celelalte vizite pe care le‑am făcut, o dată în anotimpul rece, nu am avut răgazul și nici atmosfera să remarc biserica, cum s‑a întâmplat de această dată. Acum, încadrând‑o în mijlocul naturii cu frunzele galbene, topite de prima brumă, am fost de‑a dreptul uimit. Am comparat‑o dintru început, fără să știu dacă a avut același arhitect, cu biserica Schitului Darvari.

Într‑adevăr, este o copie aproape fidelă a acesteia, deși se poate ca dimensiunile să difere puțin. Ce e drept, locul de la Lacul Turcului este mult mai generos decât cel pe care‑l avea arhitectul când a ridicat, în perioada interbelică, biserica preafrumoasă a Schitului Darvari.

Așa se conturează admirația față de lăcașul ridicat într‑o perioadă prosperă pentru România, între cele două războaie, când multe dintre mănăstiri, biserici și case boierești, ori ale oamenilor gospodari, s‑au zidit în tot pământul românesc.

Ce s‑a întâmplat cu biserica din localitatea Lacul Turcului?

Mai întâi am aflat că o vreme comuna s‑a numit după un jurnalist, jurist, judecător, ministru în mai multe guverne ale României acelei perioade, Stelian Popescu.

Acesta are o biografie colorată, cunoscută și controversată în aceeași măsură. De fapt, toți oamenii publici devin la un moment dat contestați, fie că sunt sau nu sunt motive pentru aceasta.

Unul dintre cei care s‑au identificat cu locul natal a fost și Stelian Popescu…

Născut la 19 februarie 1873 în comuna Lacul Turcului, locul natal i‑a purtat numele, întrucât atât de mare îi devenise renumele…

Școala primară a urmat‑o în satul natal, frecventând apoi cursurile Liceului „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Ploiești, instituție de învățământ cunoscută și prin nenumăratele personalități care au studiat acolo - scriitori, academicieni, profesori, persoane publice.

Tatăl lui, preot, a slujit vreme îndelungată în Lacul Turcului, fiind urmaș al unui refugiat din Ardeal. Ar fi dorit ca fiul să‑i urmeze misiunea și îl dorea înscris la Facultatea de Teologie.

Deși a fost apropiat Bisericii și a arătat peste ani recunoștință, nu avea chemare pentru preoție. S‑a înscris la Facultatea de Medicină Militară, pe care nu a absolvit‑o, apoi a urmat cursurile Facultății de Drept, obținând licența cu calificativul Magna cum laude.

A fost puțin timp judecător la Balș, apoi la Caracal.

A avut prieteni importanți, care i‑au solicitat colaborarea la diferite publicații ale vremii.

S‑a remarcat în câteva procese celebre. A rezolvat unele cazuri de criminalitate, care l‑au făcut arhicunoscut în societatea contemporană lui.

A fost prieten cu oameni mari, scriitori, artiști, demnitari, fiind apreciat de diferite personalități publice, inclusiv de regele Carol al II‑lea.

Important colaborator și director la Ziarul Universul, cea mai cunoscută publicație din perioada interbelică, a fost solicitat să redacteze testamentul regelui Ferdinand, fiind invitat să și constate moartea regelui, împreună cu dr. Mina Minovici.

Stelian Popescu a organizat funeraliile lui Take Ionescu, despre care Iorga afirma că au fost mai strălucite ca ale regelui Carol I. Tot el a avut inițiativa ridicării monumentului în cinstea fostului politician, în 1931.

A călătorit prin toată Prahova, sat după sat, a luat legătura cu preoții și învățătorii, având de partea lui multe voturi, care l‑au propulsat între oamenii care aveau un cuvânt de spus în România de atunci.

Regele însuși, care deținea un domeniu la Gherghița, a dorit să‑l întâlnească pe Stelian Popescu, fost ministru al justiției în Guvernul Take Ionescu şi în Guvernul Barbu Știrbei.

A fost un apreciat filantrop, dăruind altora cu mărinimie, după cuvintele Evangheliei.

Când i s‑a organizat o mare aniversare, comitetul de inițiativă îl avea ca președinte pe Patriarhul Miron Cristea și cuprindea nume celebre, precum Nichifor Crainic, Ion Agârbiceanu, dr. C. Angelescu, I. Brătescu Voinești, A.C. Cuza, Silviu Dragomir, Octavian Goga, Alexandru I. Lapedatu - președintele Academiei Române, Gheorghe Țițeica, Vasile Voiculescu ș.a.

Sărbătorirea a avut loc în data de 11 octombrie 1936, la Arenele Romane. S‑a vorbit atunci despre omul, patriotul, cărturarul și demnitarul Stelian Popescu. Între cei 30 de oratori s‑au aflat Patriarhul Miron Cristea, Octavian Goga, Nichifor Crainic și alții.

Au fost și mulți contestatari, cum se întâmplă de obicei, însă aprecierile la adresa lui nu veneau doar din țară, ci și de dincolo de hotare, unde a fost adeseori invitat.

Amintim că a fost ctitor și pentru biserica din Bâra, apropiată de locul său natal, care fusese distrusă de un incendiu.

Ajungând la Lacul Turcului, am încercat să pătrund în tainele locului.

Mai întâi am văzut însemnarea de deasupra ușii de intrare în pronaos. M‑a impresionat faptul că biserica unui sat retras, așezat de‑o parte, chiar necunoscut, acum destul de depopulat și sărac, a fost sfințită de însuși Patriarhul României, Miron Cristea, care se afla către sfârșitul vieții lui (†1939), însoțit fiind de către Episcopul‑vicar patriarhal Irineu Mihălcescu, viitorul Mitropolit al Moldovei (†1948).

Cum de au venit cei doi acolo?

Datorită ctitorului, un om care a prețuit îndeosebi locurile natale. Nu doar biserica a fost ctitorită de el, ci și primăria, școala, biblioteca, iar casa personală a transformat‑o în dispensar. I‑a ajutat pe consăteni, a adus în comună tot felul de oaspeți importanți, i‑a lăudat pe oameni și a scris despre ei, dar mai ales s‑a implicat și a înălțat biserica localității.

Nici o biserică din jur nu are frumusețea ei. Păcat că dintele necruțător al timpului a trecut peste ea și a lăsat urme. Pictura nu mai are frumusețea și strălucirea de atunci, mobilierul s‑a degradat, acoperișul trebuie înnoit, peste ancadramentele de piatră s‑a așezat prea repede un strat de var de către necunoscători și așa mai departe.

Cu adevărat important rămâne modelul unui vlăstar dintr‑o familie preoțească, devenit scriitor, jurist, ministru, un fiu de preot crescut, după cum afirma Patriarhul Miron, în miros de tămâie, în preajma Sfântului Altar și în atmosfera tradițiilor religioase și naționale.

În sat fusese o biserică de lemn, dar a ridicat în locul ei o catedrală în miniatură, nu prea mare ce‑i drept, pentru că nu era nevoie de una măreață într‑un sat cu puțini locuitori.

Gestul lui vorbește de la sine, chiar dacă nu ar fi reușit să facă atât de multe lucruri prin truda și cheltuiala personală. Exclusiv!

Patriarhul Miron afirma că această biserică stă alături de cele mai împodobite și frumoase biserici, nu numai din eparhia pe care o păstorește, ci din tot cuprinsul țării.

Dacă e frumoasă acum, cu atât mai mult era în urmă cu aproape un veac.

Fiul credincios al satului s‑a ocupat și pentru luminarea minții copiilor, aşezând, cu binecuvântarea și rugăciunile Patriarhului, temelie pentru o școală nouă, fiind de față și ministrul instrucției publice dr. Constantin I. Angelescu și alte personalități invitate. Asemenea gesturi, mai ales când se înfăptuiesc în nume personal, sunt paradigmatice.

I‑a ajutat și pe cei din administrația comunei: a ridicat un sediu de primărie, iar în casa părintească a amenajat un cabinet medical, un dispensar în limbajul vremii, gândindu‑se la vindecarea celor care trăiau prin satele mărginașe și ajungeau greu la București sau la Ploiești.

Dacă altădată erau boieri cu moșii întinse care își îndreptau gândul către Biserică, de această dată, un vlăstar de preot, un om al societății, ziarist și demnitar, ministru în câteva guverne, s‑a hotărât să împlinească această faptă, mergând chiar mai departe, în spiritul pe care l‑au lăsat voievozii, boierii și marii ctitori ai pământului românesc.

Patriarhul Miron mărturisea că a avut multe bucurii duhovnicești în misiunea lui de preot, episcop și patriarh, dar ziua petrecută în satul Lacul Turcului, la sfințirea bisericii închinate Sfântului Stelian Paflagonul a fost una dintre puținele clipe de adâncă mulțumire și înălțare sufletească. Când a chemat binecuvântarea Sfântului Duh asupra bisericii și a predat‑o credincioșilor, s‑a gândit că astfel de fapte sunt tot mai rare în timpul respectiv, și probabil în toate vremurile.

Am aflat că ridicarea bisericii a fost costisitoare, suma de 5 milioane de lei însemnând atunci foarte mult. Erau bani cu valoare, într‑o vreme când multe din economiile europenilor erau așezate, cu încredere, în băncile României.

Sfântul Stelian, hramul dat bisericii, ne este prezentat într‑o icoană cu un copil în brațe. Un sfânt mai puțin cunoscut, un model de blândețe pentru vremurile de atunci și de acum. Mai întâi că fiul unui preot a primit un astfel de nume, unul rar, așezat sub ocrotirea unui sfânt care s‑a învrednicit de mari daruri de la Dumnezeu.

Întrebat odată un mare poet ce calități are neamul românesc, i s‑a răspuns: poporul nostru este un neam cu mulți copii la masă și voie bună în casă. Așa înțelegem taina copiilor ocrotiți de Sfântul Stelian, prin rugăciunile lui înaintea Mântuitorului, prețuiți de Biserică și îndemnați să rămână aproape de ea.

Acesta este exemplul unui fiu de preot, al unui mare ziarist și demnitar al vremii sale, care a devenit ctitor de biserică, model pentru vremurile lui, pentru cele de astăzi și care vor mai veni.

Cât de mare lucru este ca fiecare om, răsărit dintr‑un anumit loc, să nu uite de biserica, de casa lui și de oamenii care constituie un adevărat univers al cunoașterii și frumuseților autentice.