Prezența sfințitoare a moaștelor Sfintei Olimpiada

Prezența unui fragment din moaștele Sfintei Cuvioase Olimpiada, începând cu luna martie a anului 2025, certificat printr-un document episcopal de la 1876, transformă biserica Parohiei „Șerban Vodă” din Capitală într-o veritabilă „ambasadă” a Bizanțului de aur. Această sfințenie relicvară conferă parohiei o pondere teologică rară, oferind pelerinilor posibilitatea de a venera o figură centrală a creș­ti­nis­mului universal, ucenica și ocrotitoarea Sfântului Ioan Gură de Aur.

Importanța teologică a acestor sfinți este pusă în lumină de un cadru artistic de o valoare deosebită. Pictura bisericii noastre este prima lucrare monumentală a maestrului Daniel Codrescu, cel care astăzi dă viață mozaicurilor Catedralei Națio­nale. Astfel, prin pensula celui mai mare iconograf al generației noastre și prin prezența sfintelor moaște ale mai multor sfinți, între care și cele ale Sfintei Olimpiada, biserica noastră devine un ansamblu liturgic desăvârșit.

Moștenirea bunicului: Avlavius și Sfântul Nicolae. Sfânta Olimpiada s-a născut într-o familie marcată de prezența minunilor. Bunicul ei, Avlavius, a fost prefect al pretoriului sub împăratul Constantin cel Mare, între 329 şi 337. Numele lui Avlavius rămâne legat de „minunea celor trei generali”, când Sfântul Ierarh Nicolae i-a apărut în vis pentru a cere eliberarea unor nevinovați, după cum citim în Acta Sanctorum.

Părinții și copilăria sub binecuvântarea Sfinților Părinți. Tatăl sfintei, Seleucus, a fost un conte de rang înalt (comes). Orfană de timpuriu, Olimpiada a crescut sub îndrumarea Teodosiei. A fost vizitată adesea de Sfântul Grigorie Teologul, care o numea „Olimpiada mea cea aleasă”. Sfântul Grigorie de Nyssa i-a dedicat tâlcuirea la „Cântarea Cântărilor”.

Căsătoria și alegerea Mirelui ceresc. După o scurtă căsătorie cu prefectul Nebridius, Olimpiada a ales calea văduviei creștine. Când Împăratul Teodosie a încercat să o recăsătorească forțat, ea a răspuns: „Dacă Dumnezeul meu ar fi vrut ca eu să trăiesc cu un bărbat, nu l-ar fi luat pe primul” (Palladius din Helenopolis, „Dialogus de Vita S. Joannis Chrysostomi”, cap. 17).

Hirotonită diaconiță de Patriarhul Nectarie, ea a devenit, din anul 398, stâlpul de sprijin al Sfântului Ioan Gură de Aur. Sub îndrumarea lui, averea ei colosală a fost transformată în „Liturghie socială”: a ctitorit mănăstiri, spitale, case de oaspeți și a hrănit zilnic mii de săraci (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Scrisoarea a II-a către Olimpiada”, despre discernământul în milostenie). Diaconia ei a fost una a prezenței fizice: aceste picioare, din care păstrăm astăzi o părticică sacră, au umblat neîncetat prin casele suferinzilor pentru a duce mângâiere.

Cele 17 scrisori trimise de Sfântul Ioan Gură de Aur din exilul de la Cucuz către Sfânta Olimpiada sunt considerate printre cele mai profunde scrieri filocalice despre suferință și nădejde. Amintim câteva exemple. Despre singura teamă adevărată: „Un singur lucru este înfricoșător, Olimpiada: Păcatul. Tot restul - exilul, săbiile ascuțite - sunt mai neînsemnate decât o pânză de păianjen”; despre valoarea bolii: „Boala îndurată cu mulțumire este o mucenicie fără sânge”; lecția aurului: „Cu cât cuptorul este mai fierbinte, cu atât aurul strălucește mai tare” (Epistolele Chrysostomice, Cele 17 scrisori,  colecția PSB).

Fidelitatea ei a fost testată în timpul Sinodului de la Stejar, când l-a apărat pe Sfântul Ioan în fața furiei imperiale. Exilată la rândul ei în Nicomedia, a trecut la cele veșnice la 25 iulie 408. Potrivit dorinței sale smerite, trupul i-a fost pus într-o raclă și aruncat în Marea Marmara. Racla a plutit miraculos până la malul Constantinopolului, chiar în dreptul mănăstirii sale, unde a fost primită ca o biruitoare a mării, aşa cum citim în sinaxarul zilei de 25 iulie.

După secole în care moaștele sfintei au odihnit în Constantinopol, contextul tulbure al istoriei a dus la transferul multor tezaure sacre către Occident. Roma a devenit astfel adăpostul acestui fragment prețios, păstrându-l ca o punte între Răsărit și Apus. Ajungerea moaște­lor în posesia Episcopului Armand-François-Marie de Charbonnel reprezintă o întâlnire de duh. Asemenea sfintei, acesta și-a donat întreaga avere săracilor și a ales simplitatea monahală. Armand, fost Episcop de Toronto, era un model de sărăcie evanghelică. În 1876, prin autoritatea sa episcopală, a certificat și sigilat fragmentul din oasele piciorului sfintei, oferindu-i „pașapor­tul” istoric prin care, astăzi, acest tezaur a ajuns să binecuvânteze comunitatea noastră. Sigiliul heraldic (sigiliul de ceară roșie atașat documentului din 1876) reprezintă garanția canonică. Acesta cuprinde galero (pălăria episcopală) și blazonul familiei Charbonnel. Sigiliul intact și panglica de mătase roșie garantează că această părticică a rămas nealterată de la 1876 până astăzi. Documentul de autenticitate este un act original eliberat la Liège, în 7 aprilie 1876, semnat de Episcopul de Charbonnel.

După 1.600 de ani, sub același altar, ucenica se regăsește alături de dascălul ei, Sfântul Ioan Gură de Aur. Așa cum sfânta ridica așezăminte în Bizanț, astăzi, prin centrul social și cantina parohiei noastre, diaconia ei continuă. Aceste structuri social-filantropice sunt „racla vie” a Sfintei Olimpiada. Aducerea sfintelor ei moaște în mijlocul comunității noastre nu este un simplu act istoric, ci o chemare la trezire dintr-un creștinism „căldicel”. Pre­zența sfintei, alături de soborul sfinților ocrotitori ai acestui altar, transformă biserica noastră într-o veritabilă anticameră a Împărăției, unde timpul se oprește pentru a lăsa loc veșniciei să strălucească prin pictura sfântului lăcaș și prin harul relicvelor sfinte.