Pribeag, pe drumul vieţii (II)

Arhiepiscopul Adrian avea faţă de Catedrala mitropolitană din Iaşi cuvinte frumoase, pline de afecţiune şi amintiri multe, inedite. Asemenea şi despre Mănăstirea Neamţ. În centrul discuţiilor cu cei apropiaţi se afla patriarhul Justin Moisescu, descris ca fiind un munte de bunătate, dar şi smeriţi călugări de la Neamţ, foşti profesori sau oameni importanţi ai Bisericii. În şirul acestora se aflau protosinghelul Vasian Iosub, arhiepiscopul Eftimie Luca de la Roman, arhimandritul Ioanichie Grădinaru (fost mare eclesiarh al Catedralei mitropolitane din Iaşi), arhimandritul Benedict Ghiuş, sau unii fraţi de mănăstire, cum ar fi arhiepiscopul Epifanie Norocel, protosinghelul Petroniu Tănase, pentru a aminti doar câţiva dintre ei. În anii din urmă s-au aflat mereu în atenţia vlădicăi consăteanul său, Preasfinţitul Varlaam Merticariu Ploieşteanul (cu a cărui mamă, Maria, a fost coleg de clasă la Şcoala din Ştiubieni), Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul, stareţul Arsenie Voaideş şi obştea de la Pogleţ, maica Ermionia, arhimandritul Arsenie Butnaru de la Iaşi, pr. Vasile Balcanu de la Brusturoasa, câţiva monahi şi preoţi de mir din locuri diferite. Înalt Preasfinţitul Adrian avea, asemenea Episcopului Gherasim Cucoşel, un pomelnic încărcat, atât cu cei adormiţi, cât şi cu cei vii. Se regăseau între paginile pomelnicului toţi cei care au contribuit la formarea lui şi toţi cei care i-au făcut bine sau rău. Avea conştiinţa unui om care trecuse prin nenumărate greutăţi şi care aflase alinare doar prin lucrarea şi puterea rugăciunii. Pomenea uneori şi de încercările cumplite, inimaginabile pe care le-a întâlnit, mai ales în vremea tinereţilor şi a ascultării de exarh în Arhiepiscopia Iaşilor, unde se aflau, după cum se ştie, multe mănăstiri. Aflându-se în exerciţiul ascultării (funcţiunii), a trebuit să ia măsuri radicale, cu urmări dramatice în viaţa altora, dar în primul rând în propria sa viaţă. Supărările, nedreptăţile şi provocările Decretului 410 din 1959 au săpat mult în sufletul arhiepiscopului, care a rămas până la urmă un monah iubitor şi trăitor al vieţii filocalice pe care a cunoscut-o foarte devreme, la vârsta copilăriei, în Lavra Neamţului, când avea 13 sau 14 ani. 

Eu aduc mărturie că la Paris, în mijlocul unei metropole cosmopolite, vlădica Adrian zăbovea cu bucurie mult timp asupra Ceaslovului şi Psaltirii.

Arhiepiscopul Adrian a plâns cu amar pentru ceea ce s-a întâmplat atunci, în alte vremuri. Retragerea sa din scaunul arhiepiscopal, simplitatea şi smerenia zilelor din urmă vorbesc de la sine.

Cred că a fost unul dintre cei care au răscumpărat vremea, ştiind că zilele sunt rele (Efeseni V, 16).  

S-a născut la 22 februarie 1926 în comuna Ştiubieni, jud. Botoşani, din părinţii binecredincioşi Gheorghe şi Elena. La botez a primit numele Aurel-Gheorghe. Părinţii au fost agricultori harnici, tatăl cultivând pământul străbun, pe lângă îndeletnicirea de fierar, iar mama sa era croitoreasă. În familie au fost patru fraţi (Stelian, Gheorghe, Aurel-Gheorghe şi Visarion) şi o soră (Elvira). Botezul său a fost săvârşit de pr. ic. stavr. Adrian Popovici, având ca naşă pe d-na Ortansa Constantin Banariu.

Cursurile primare le-a absolvit în satul natal, după care, între anii 1940 şi 1944, a urmat Şcoala de Muzică bisericească de la Mănăstirea Neamţ. În urma absolvirii Şcolii de cântăreţi a intrat în mod oficial în obştea Mănăstirii Neamţ în anul 1944, stareţ fiind arhimandritul Victorin Ursache, deşi propriu-zis acest lucru s-a întâmplat în anul 1940. Între anii 1946 şi 1948, a fost cântăreţ bisericesc la Biserica Belvedere din Capitală, unde slujea viitorul episcop Pavel Şerpe şi ucenicul său, pr. Dumitru Ştefănescu. În perioada 1948-1950 a făcut serviciul militar în Regimentul LK 2202 P. Bucureşti, obţinând gradul de sergent, ulterior fiind scos din evidenţa militară în urma primirii hirotoniei. În toamna anului 1950, revenind la Mănăstirea Neamţ, a urmat cursurile Seminarului Teologic din vecinătatea Lavrei.

În seara zilei de 8 decembrie 1950 a fost tuns în monahism de către stareţul mănăstirii, arhiereul Pavel Şerpe, primind numele Adrian. La tunderea în monahism a avut ca naşi de călugărie pe arhimandritul Benedict Ghiuş şi protosinghelul Vasian Iosub, iar la 25 martie 1951 a fost hirotonit ierodiacon în Biserica Înălţarea Domnului din Mănăstirea Neamţ de către acelaşi arhiereu care l-a şi tuns în monahism.

După terminarea seminarului, cu ordinul Sfintei Patriarhii, a fost transferat în timpul studenţiei la Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti, unde a urmat în paralel cursurile practice ale Şcolii de Pictură bisericească şi a slujit ca ierodiacon în obştea acestei mănăstiri.

Între anii 1953 şi 1957 a urmat cursurile Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti şi a devenit licenţiat în teologie în urma susţinerii tezei „Făgăduinţele călugăreşti, mijloc de desăvârşire morală“.

La 1 noiembrie 1957 a fost numit egumen la Mănăstirea Slatina din judeţul Suceava, funcţionând în această ascultare până la 1 ianuarie 1958.

La 6 ianuarie 1958 a fost hirotonit ieromonah în biserica Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava de către episcopul Partenie Ciopron şi a primit ascultarea de stareţ la Mănăstirea Durău, jud. Neamţ, unde a rămas până la 1 aprilie 1959, când a fost transferat stareţ la Mănăstirea Slatina, jud. Suceava.

După câteva luni, la 15 septembrie 1959, mitropolitul Justin Moisescu l-a numit Exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor.

De la data de 7 aprilie 1970 a primit şi ascultarea de mare eclesiarh al celei dintâi biserici din Moldova. În această demnitate, a coordonat activitatea Catedralei mitropolitane din Iaşi.

Ca Exarh al mănăstirilor i s-au încredinţat unele misiuni grele, odată cu schimbările profunde din România, privitoare la Regulamentul vieţii monahale din mănăstiri, pe care a fost nevoit să le ducă la îndeplinire ştiindu-se că în perioada respectivă a fost pus în aplicare Decretul 410/1959, care obliga vieţuitorii tineri ai mănăstirilor să plece în lume. Aceasta a fost una dintre marile încercări ale vieţii vlădicăi Adrian.

La propunerea mitropolitului Moldovei şi Sucevei Justin Moisescu şi cu aprobarea patriarhului Justinian, în anul 1973, s-a aflat în Elveţia, beneficiind de o bursă oferită de către LâUnita Catolica din Luzern. Astfel, a audiat cursurile Facultăţii de Teologie din Freiburg, iar pe timpul verii, cursurile Institutului Ecumenic de la Bossey-Geneva, făcându-şi o imagine asupra misiunii creştine din ţările occidentale.

Cu prilejul excursiilor de studii organizate de către Centrul Teologic Solesianum, a vizitat mai multe localităţi şi instituţii bisericeşti din Elveţia, Italia, Franţa, precum şi Centrul Monastic Protestant de la Taizé. În felul acesta a avut posibilitatea să cunoască spiritul ecumenist şi relaţiile dintre Bisericile Creştine.

În timpul şederii în Elveţia, pe lângă preocuparea pentru studii, a susţinut o bogată activitate pastorală în mijlocul românilor care erau stabiliţi în Elveţia, amintindu-le de credinţa ortodoxă şi originea lor românească. Astfel, oficia slujbe de sfinţire a caselor, cununii, spovedanii şi împărtăşea credincioşii în cadrul Sfintei Liturghii săvârşite pentru români la Chambesy şi Grandchamp.

În revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“ a publicat diferite articole, precum şi reportaje, însemnări, note şi studii.

La propunerea mitropolitului Justin Moisescu, Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei i-a acordat în anul 1962 rangul de protosinghel, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 18 decembrie 1965, i-a conferit rangul de arhimandrit. De reţinut faptul că mitropolitul Justin Moisescu a recomandat atunci alături de exarhul Adrian şi pe stareţul Mănăstirii Putna, protosinghelul Gherasim Cucoşel, stareţul Mănăstirii Bistriţa, protosinghelul Eftimie Luca, şi pe stareţul Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou“ de la Suceava, protosinghelul Nestor Vornicescu. Trei dintre cei patru protosingheli propuşi pentru rangul de arhimandrit erau călugări ai Mănăstirii Neamţ. 

Conducerea de stat i-a acordat medalia A XXV-a aniversare a Republicii Socialiste România.

Având prilejul să-şi desfăşoare o parte din activitate sub permanenta îndrumare a mitropolitului Justin Moisescu, a căutat să-şi facă datoria acolo unde a fost rânduit, cu mult devotament, având conştiinţa slujirii Bisericii străbune şi a neamului său, în vremuri deosebit de grele, cu multe privaţiuni şi umilinţe.

A fost hirotonit arhiereu în Catedrala mitropolitană din Iaşi la 30 ianuarie 1974 de către mitropolitul Justin Moisescu şi vlădicii Antonie Ploieşteanul şi Eftimie Bârlădeanul. În anul 1980 a fost trimis la Paris ca episcop-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Centrală şi Occidentală, devenit apoi episcop titular şi arhiepiscop. S-a retras din această demnitate în anul 1992.

A rămas la Paris, într-un modest apartament călugăresc, şi revenea în ţară, în fiecare an câteva luni, mai ales vara. Găsind înţelegere multă la bunul său prieten din tinereţe Preasfinţitul şi apoi Înalt Preasfinţitul Eftimie al Romanului şi Bacăului, s-a legat sufleteşte de această eparhie, locuind mai întâi la Mănăstirea Măgura Ocnii şi apoi la Savu şi Pogleţ din judeţul Bacău. Pogleţul a devenit, treptat, locul cel mai îndrăgit pentru cel care călătorise în toată Europa şi se bucurase de cele mai frumoase privelişti ale lumii.

După greaua suferinţă care l-a curăţit precum aurul în topitoare, s-a mutat din această lume la 23 februarie 2013, la vârsta de 87 de ani şi o zi.

A fost prohodit la Mănăstirea Pogleţ în ziua de 26 februarie de un sobor de 11 arhierei. După dorinţa sa, a fost îngropat aproape de mormânul cuviosului ieromonah Calistrat Ifrim.