Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Primejdia indiferenţei

Primejdia indiferenţei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Nicușor Deciu - 12 Sep, 2016

Nu ştiu dacă într-un un moment de li­niște, propice reflecţiei, ai remarcat un fapt oarecum paradoxal, specific modernităţii în care, vrem-nu vrem, trebuie să ne ducem viaţa, şi anume faptul că dinamica acesteia se desfăşoară de regulă între extreme. De pildă: viaţa actuală „îţi pretinde” concurenţă nebună, consumism, muncă până la epuizare, credinţa în atotputernicia progresului tehnic etc., iar pe de altă parte, indi­fe­rență față de gândirea analitică, faţă de spiritul critic sau faţă de rolul important al stăpânirii emoţiilor, dorinţelor şi patimilor etc. Adică avem dinainte un trend cu două feţe, dintre care una se impune cu o deosebită forță invazivă, iar cealaltă ni se transmite printr-o sugestie molcomă, a­proape hipnotică. Iar ca rezultat direct al acestei duble atitudini, „cultura” actuală evită să vorbească în termeni limpezi, distinctivi, despre bine şi rău, despre adevăr şi minciună, şi cu atât mai mult despre păcat şi virtute.

De ce pornesc, însă, această discuţie care vizează probleme de fond ale civilizației noastre și care se poate extinde pe multiple planuri? Motivul este simplu, acela de a observa, fie şi secvenţial, care este aportul fiecăruia dintre noi într-o societate ai cărei membri suntem şi în care ne străduim să păstrăm, totuși, nişte valori apte să ne reprezinte identitatea creştin-ortodoxă. Pentru început, să întoarcem un pic perspectiva şi să vedem dincolo de mediul cultural înconjurător care încearcă să ni se impună prin toate mijloacele, propria noastră aderenţă şi propriile concesii făcute acestuia. Aşadar, dacă prima faţetă a lucrurilor, cea prin care mediul vine cu presiune asupra noastră, este mai previzibilă în intenţii, nu acelaşi lucru se întâmplă cu cealaltă, a sugestibilităţii de a ne deda la o pasivitate indiferentă.

Să observăm starea de indiferenţă, această atitudine extrem de nocivă, care l-a făcut de pildă pe Dostoievski să afirme undeva: „Nu de omul rău, ci de cel indiferent mă tem eu”. Temerea exprimată aici de cunoscutul gânditor ortodox rus trebuie înţeleasă doar ca o suferinţă față de acel om ce nu se mai poate schimba, ce nu mai poate recupera duhul sănătos al adevărului şi nu mai poate vedea realitatea, deoarece s-a lăsat cuprins de această boală a indiferenței. Întrucât indiferenţa nu permanentizează doar pasivitatea călduță, ci aduce cu sine orbirea sufletească, care nu te lasă să vezi primejdia. Ea este cea care-ţi şopteşte: „Nu-i nimic asta, nu-i nimic cealaltă. Eu sunt OK. Noi, grupul nostru, suntem bine. Ce ne pasă! Fiecare cu treaba lui” etc. Și aș afirma, cu riscul de a fi dezaprobat, că mai cu seamă noi, în spațiul ortodox, suntem atinși de această trichină a in­diferenței, întrucât avem ten­din­ța, cel puțin uneori, să confundăm duhovnicia sau vreo oarecare aplecare contemplativă a sufletului cu indife­rența, cu pasi­vitatea, cu dezinteresul. Se întâmplă aşa pentru că la su­pra­față este posibil ca aceste stări să semene, să se manifeste în chip identic, cu toate că în adânc, în ceea ce înseamnă fondul lor, stările în cauză nu vor fi niciodată la fel și mai ales nu vor avea aceleași roade.

Apoi, această nefastă atitudine ne face să nu ne vedem marile lipsuri şi, de asemenea, ne împiedică să acționăm atunci când e vorba să luăm atitudine în favoarea celorlalţi, în favoarea fra­ților care se primejduiesc duhovni­ceşte. Și aici, aș zice, se află întreaga miză a ceea ce numim în Tradiția noastră „război nevăzut”. Adică faptul că primejdia duhovnicească nu se vede, ea nu se poate osebi prin simțuri, ci doar prin Duhul lui Dumnezeu, Cel ce este singurul Duh al Adevărului. Dar dacă nu se vede nu înseamnă că ea nu există! Iar dacă tu o întrezărești, dacă vezi unde duce logica unor fapte, nu poți adopta drept atitudine salvatoare indiferența. Pentru că, chipurile, tu ești OK. Deoarece primejdia duhovnicească din­tr-un anumit moment se poate învedera prin consecințele ei în timp, mult mai târziu. Și ce poate fi mai tragic și mai înfricoșat decât aceasta? Să vezi că ceea ce credeai tu a fi duhovnicie nu a fost decât o indiferență, care a creat consecințe dramatice în timp. Nedorite explicit, desigur. Dar tocmai în asta a și constat provocarea vieții!

Închei această cugetare, lipsită de exemple concrete, socotind că indiferenţa, dincolo de pagubele menționate, constă în complacerea în acea insensibilitate care împiedică rodirea cuvântului mântuitor în sufletul nostru. Și poate despre această nenorocită stare a grăit Mântuitorul când le-a adresat celor de atunci - dar şi nouă! - aceste cuvinte mustrătoare:

„Dar cu cine voi asemăna ­neamul acesta? Este asemenea copiilor care şed în pieţe şi strigă către alţii, zicând: V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit” (Mt. 11, 16-17).