Primejdia mărturisirii (II)

▲ Forţa modelelor de conduită creştină este atât de puternică, încât influenţează toate epocile şi societăţile, chiar şi pe cele care s-au declarat împotriva lui Dumnezeu ▲

Să percepem starea de miracol: în mijlocul unei mari tăceri, apare puterea omului de a vorbi. Lipsită de aceasta, omenirea s-ar transforma într-o masă amorfă, impersonală. Sfinţii au cultivat valoarea cuvântului, înţelegând că este strâns legată de rostul omului în lume. Sf. Ioan Damaschin, în „Dogmatica“, explică: „Partea raţională a sufletului se împarte în cuvântul mintal şi cuvântul rostit. Cuvântul mintal este o mişcare a sufletului, care are loc în gândire fără nici o exprimare. De aceea, de multe ori, chiar când tăcem, desfăşurăm în noi înşine o întreagă vorbire şi discutăm chiar când visăm. (…) Cuvântul rostit (…) este vestitorul gândirii. Potrivit acestei calităţi ne numim cuvântători.“ Sf. Maxim Mărturisitorul, în „Ambigua“, tâlcuieşte naşterea Pruncului Hristos, Cuvânt întrupat, arătând înţelesul cel mai înalt al Cuvântului. În „Teologia dogmatică ortodoxă“, părintele Dumitru Stăniloae conchide: „Taina Mărturisirii, sau a Pocăinţei, constă în iertarea păcatelor celor ce le mărturisesc şi se căiesc pentru ele, de către episcop sau preot, în mod văzut, şi de către Hristos, în mod nevăzut.“ Este interesant că părintele Stăniloae citează din epistolele lui Iacob: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea dreptului în lucrarea sa“ (Iac. 5, 16). Aici se vede valoarea comunicării umane, aceea de a vindeca, nu şi de a ierta păcatele. În zilele noastre, psihiatria înţelege prin cenzura tăcerii refulare sau ipocrizie, ambele procese negative. În lumea secularizată, psihiatria şi psihoterapia au luat locul preotului, iar în locul spovedaniei se preferă terapia de grup sau discuţia la o cafea. Oamenii se opresc la stadiul de vindecare efemeră.

Dacă ne gândim la modul cum s-a desfăşurat istoria umanităţii în ultimii 2000 de ani, putem conchide că forţa modelelor de conduită creştină este atât de puternică, încât influenţează toate epocile şi societăţile, chiar şi pe cele care s-au declarat împotriva lui Dumnezeu. Evident, în astfel de situaţii, categoric negative, asistăm neputincioşi la o preluare haotică a unor tipare comportamentale, la o răsturnare condamnabilă de valori. Pagini de istorie şi de viaţă devin, privite prin această prismă, un dialog mut, deseori crâncen, sângeros, între tiparele creştine autentice şi translaţia lor într-o lume a întunericului şi a groazei. Confesiunea credinciosului către preot a devenit, în epoci discreţionare, declararea unor fapte, chiar imaginare, smulsă prin violenţă. Cu siguranţă, ateii dezumanizaţi care au practicat tortura şi violenţa nu îşi dădeau seama că reiau nişte mesaje pozitive pe care le deturnează de la sensul lor firesc. Ei au devenit, în felul acesta, de două ori vinovaţi: o dată pentru răul pe care l-au făcut şi, în egală măsură, pentru adevărul pe care l-au mutilat. Dar e uluitor să observăm că trăim într-o lume mai mult sau mai puţin simetrică, în care forţele răului sunt doar o replică, eficientă pe moment, ce-i drept, dar sunt numai o replică la modelele luminii. Obligaţia mărturisirii faptelor este esenţială în istoria iertării, ca şi în cea a condamnării. Pe cât de mare se doreşte a fi comuniunea pe drumul mântuirii, pe atât de gravă este dezbinarea în cadrul sistemelor opresive. Funcţia izbăvitoare a spovedaniei se transformă în opusul ei. În ambele situaţii, este important să observăm puterea cuvântului, aceea de a da viaţă sau de a ucide.

După decembrie â89, piaţa a fost invadată de mărturiile uluitoare ale foştilor deţinuţi din închisorile comuniste. Deşi noi cunoşteam o mare parte a absurdului care se consuma în acea perioadă, totuşi imensitatea şi cruzimea infernală a acelui rău, aşa cum a reieşit din anumite „detalii“, descrieri exacte ale torturilor şi condiţiilor de detenţie, ne-a luat prin surprindere. Inventivitatea torţionarilor, metodele psihologice distructive, întregul arsenal de unelte menite să smulgă „adevărul“, tot acest sistem de anihilare a persoanei depindea, în mod fatal, de cuvânt. Un denunţ, o mărturie falsă, o minciună erau cele care puneau în mişcare totul.

În concluzie, putem observa că interesul pentru confesiune a rămas neschimbat, de-a lungul veacurilor. Dacă o mărturisire simplă, în cadru restrâns, poate schimba viaţa celui care o exprimă şi, uneori, pe a celor din jur, s-ar mai putea pune sub semnul îndoielii că o mărturisire de proporţii cosmice, cum e cea a lui Hristos, schimbă faţa întregii lumi?!