Primim de la cititori: Gesturi fireşti

De foarte multă vreme, creştinii ortodocşi au fost acuzaţi de „ritualism“, faptul de a-şi exprima în gesturi vizibile credinţa lor fiind catalogat în fel şi chip, de la respigerea dispreţuitoare, până la jignirea grosolană. Această atitudine a explodat pur şi simplu în ultima vreme, când pe toate posturile TV, de la cele de ştiri până la cele mondene, ca şi în multe ziare, fel de fel de „muritori de grija educaţiei copiilor noştri“ nu încetează să citeze la nesfârşit acea nefericită zicere dintr-un manual de religie, că dacă nu te închini când treci pe lângă biserică, te calcă maşina. Lăsăm la o parte faptul că este o citare trunchiată şi scoasă din context, dar este limpede că nici un creştin adevărat, preot sau mirean, nu ar susţine o asemenea aberaţie. Sigur, din punct de vedere practic, această campanie nu va avea nici un efect concret, căci cei care se închină trecând pe lângă biserică nu vor înceta să o facă pentru a nu fi consideraţi „manelişti“, după cum nici cei care n-o fac nu vor începe să o facă pentru „a nu-i călca maşina“. Totuşi, modul arogant şi „urechist“ în care este tratată problema în presă ne îndeamnă să încercăm ca, fără să avem pretenţia de a prezenta toată încărcătura spirituală a unor asemenea gesturi de devoţiune, să le arătăm ca pe nişte gesturi fireşti, aşa cum le percepem noi, aceia pentru care „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“ (Luca 10, 27) reprezintă cea mai înaltă chemare adresată omului.

Să le luăm pe rând. De ce ne închinăm când trecem pe lângă o biserică? Păi, pentru acelaşi motiv pentru care, văzând pe stradă o persoană pe care o iubim, ne manifestăm bucuria de a o întâlni prin fel de fel de gesturi vizibile: îi facem cu mâna, îi zâmbim, îl salutăm, iar dacă dorim ca bucuria întâlnirii să fie completată şi de un gest de respect, ne scoatem pălăria. Ori, dacă faţă de un om nu ne sfiim să ne manifestăm în acest mod, de ce ar trebui să ne fie ruşine să o facem atunci când ne întâlnim cu Dumnezeu? Sigur, Dumnezeu este prezent peste tot şi te poţi întâlni cu El oriunde. Dar pentru creştinul ortodox, prezenţa Domnului în biserică este mai pregnantă decât oriunde altundeva şi modul său de a-şi manifesta bucuria acestei întâlniri constă în a se însemna cu semnul crucii. Dar nu este numai atât. Acest gest este şi o formă de mărturisire publică a apartenenţei respectivei persoane la Biserica Lui Hristos.

Dar de ce sărutăm icoanele şi Sfânta Evanghelie? Este un lucru cunoscut că făcând aceasta, noi nu sărutăm pânza, vopseaua, hârtia sau cerneala, ci pe Cel reprezentat acolo şi cuvintele Sale. E absurd? Păi, tinerii îndrăgostiţi nu se sfiesc să sărute mereu şi mereu fotografia persoanei iubite şi scrisorile primite de la ea sau el. Nu sărută hârtia sau emulsia fotografică, nici cerneala, nici hârtia de scris, ci persoana iubită. Şi nu li se pare un gest ridicol! Zice Sfântul Nil Ascetul: „Fericit acela care simte pentru Dumnezeu acelaşi dor nebun pe care-l simte îndrăgostitul pentru iubita lui!“

Dar sfintele moaşte, de ce le sărutăm? Cum se poate justifica aşa ceva? Să încercăm şi aici să răspundem în registrul firescului. În acest sens, personal, am trăit o experienţă semnificativă. Cu ceva timp în urmă, a fost nevoie să se dezhumeze osemintele din mormântul familiei. Şi s-a întâmplat atunci să ajung să privesc direct în orbitele goale ale craniului bunicii mele, pe care am iubit-o nespus. Nici un moment nu am simţit vreo urmă de teamă sau silă. Dimpotrivă, a fost în mine numai imensa bucurie de a mă reîntâlni, după mai bine de 15 ani, cu un om drag, chiar dacă aveam în faţă numai o părticică din el. De ce dar, n-ar trebui să simţim aceiaşi bucurie când ne întâlnim cu un sfânt pe care îl iubim şi îl venerăm? E un gest ridicol şi caraghios? Dar îmbrăţişările şi săruturile unor tineri pe o bancă în parc, cum sunt? Bine, bine, ne spun „raţionaliştii“, dar e un gest neigienic. Aşa o fi! Dar oare, cum ar fi privit sărutul pe gură al îndrăgostiţilor de către cineva care n-a iubit pe nimeni, niciodată în viaţa lui? Ar fi oripilat şi profund scârbit de un gest atât de contrar tuturor regulilor de igienă! De unde să înţeleagă un asemenea om bucuria şi plăcerea pe care o simt în acele momente cei ce se iubesc? Desigur, cei care nu iubesc şi nu sărută, sunt mai feriţi de microbi, dar în mod sigur sunt feriţi şi de marile bucurii de care au parte cei ce o fac!

Mai citiţi, vă rog, odată citatul din Sfântul Nil Ascetul şi veţi înţelege de ce a te închina când treci pe lângă o biserică şi a săruta o icoană, nişte sfinte moaşte sau Sfânta Evanghelie nu sunt manifestări obscurantiste, ci gesturi fireşti pentru cei pentru care dragostea de Dumnezeu nu este o superstiţie, ci un mod normal de existenţă.