Evangheliile rânduite de către Sfinții Părinți pentru zilele Săptămânii Sfintelor Pătimiri ne poartă cu mintea și cu inima într‑o tainică și sfântă călătorie, la cele petrecute acum două mii de ani în cetatea Ierusalimului, locul unde iubirea lui Dumnezeu s‑a revărsat în chip desăvârșit asupra lumii.
Din mulțimea acestor evenimente, strălucind ca niște făclii, unele aspecte sunt de o adâncă însemnătate pentru fiecare dintre noi, pentru a le așeza în suflet nu doar ca amintire, ci ca lucrare stăruitoare.
În Joia Mare am auzit pasajul evanghelic legat de instituirea Sfintei Împărtășanii, taină a unirii omului cu Dumnezeu. Așa cum am ascultat și în pericopa apostolică, în Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, ni s‑a descoperit valoarea inestimabilă a Euharistiei. Dacă am luat aminte cu adevărat, am înțeles că nu suntem vrednici să ne apropiem de Sfânta Împărtășanie. Cuvintele Apostolului ne așază pe toți sub conștiința nevredniciei, căci nu este om pe pământ care să fie fără de păcat. Această descoperire nu zdrobește, ci ne cheamă la smerenie și la dor după milostivirea lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre înălțimea și sfințenia Euharistiei, nu ne lasă în deznădejde, ci ne deschide o ușă a nădejdii, arătând că singura cale prin care am putea totuși îndrăzni - nu pentru că am merita, ci pentru că suntem chemați - este cercetarea: „Să se cerceteze omul pe sine”. Acest cuvânt devine o lumină călăuzitoare. Dacă vom înțelege cercetarea nu ca pe o simplă analiză rece, ci ca pe o necontenită căutare a milostivirii lui Dumnezeu, dacă o vom primi ca pe o stare adâncă de smerenie și de trezvie, dacă o vom trăi ca pe o recunoaștere sinceră a propriilor noastre limite și neputințe, cu multă sfială, am putea să ne apropiem de această Taină. Am auzit și despre cei care s‑au împărtășit fără această conștiință vie, fără cutremurul sfânt al inimii, iar urmările au fost grele. Aceasta nu este o amenințare, ci o chemare la responsabilitate duhovnicească, la trezire și la luminare lăuntrică.
Sfânta Împărtășanie este cel mai prețios dar, comoara cea mai de taină lăsată Bisericii, și totuși, în chip dureros, ea este tratată ca un lucru obișnuit, lipsit de cutremurul care i se cuvine.
Într‑un interviu pe care un mare călugăr athonit, așezat în liniștea Muntelui Athos încă din anii ’60 ai veacului trecut și mutat de curând la Domnul, l‑a oferit unui savant francez convertit la Ortodoxie, Jean‑Claude Larchet, se conturează o mărturie de o simplitate plină de lumină. Acest căutător al adâncurilor spiritualității athonite l‑a întrebat pe monahul încercat: „Când ai venit la Muntele Athos, cum era rânduiala?”. Iar răspunsul, simplu și plin de har, a zugrăvit o lume a liniștii: „Erau puțini călugări, vaporul venea rar, se făceau liste, iar peste toate domneau pacea și tăcerea”. Și, întrebând mai departe: „Cum vă împărtășeați?”, a primit un răspuns care luminează și astăzi conștiința Bisericii: „Ne împărtășeam, după ce ne cercetam, adică ne pregăteam din toate punctele de vedere”.
Acest cuvânt, simplu în formă, dar adânc în conținut, rămâne o chemare vie către fiecare dintre noi, să redescoperim nu doar apropierea de Sfântul Potir, ci mai ales pregătirea inimii, lucrare tainică prin care omul devine, în chip smerit, vas al harului dumnezeiesc.
Cealaltă parte a interviului descoperă, cu finețe duhovnicească și dureroasă luciditate, schimbările pe care un monah trăitor, un isihast adâncit în liniștea inimii, le‑a observat de‑a lungul vremii și pe care, fără zgomot, le‑a păstrat ca pe o rană tainică în adâncul sufletului său. Din lectura pasajului din Epistola către Corinteni suntem chemați să reținem un adevăr de lumină și de foc: Sfânta Împărtășanie se oferă ca medicament al nemuririi, ca leac dumnezeiesc pentru rănile cele nevăzute ale sufletului omenesc. Și totuși, în fața acestui dar negrăit, trebuie să mărturisim cu smerenie că nu este nici unul dintre noi - chiar dacă unii s‑ar socoti mai buni decât ceilalți - care să merite acest odor neprețuit. În această conștiință a nevredniciei se naște adevărata apropiere de Dumnezeu. Așa cum se spune preoților la primirea preoției, cuvânt greu și cutremurător: să păstreze acest odor cu frică și cu dragoste, pentru că Domnul îl va cere din mâinile lor în ziua cea de pe urmă a istoriei, când toate vor fi aduse la lumină și judecate în adevăr.
Un alt aspect pe care îl așază înaintea noastră cuvântul Evangheliei, ca o oglindă a conștiinței, este acela al trădării, al tăinuirii și al omiterii adevărului, care întunecă sufletul mai mult decât orice cădere văzută. Știm cine a fost ucenicul trădător, dar mai tulburător este faptul că începutul acestei căderi se arată în lucruri aparent mici. Evanghelia ne spune că ucenicii s‑au mâhnit văzând mirul turnat pe capul și pe picioarele Mântuitorului, însă nu toți au avut aceeași reacție. Îndeosebi unul, care în aparență era ucenic, dar în realitate purta în sine semințele trădării, pe care imnograful l‑a numit „pismătărețul”, adică omul stăpânit de invidie față de lucrarea lui Dumnezeu. O stare străină de orice ucenicie autentică, o umbră care acoperă lumina chemării. Și astfel, această vânzare a lui Iuda, pentru câțiva bănuți fără greutate și fără slavă, devine una dintre cele mai cutremurătoare pagini ale istoriei mântuirii. Prețul dat pentru Cel Neprețuit a fost atât de mic, încât abia a putut cumpăra țarina olarului, locul unde erau îngropați străinii - o bucată de pământ fără valoare, dar încărcată de simbolul unei căderi fără măsură. Și iată cum trădarea Celui care a venit să aducă viață lumii a pătruns în istoria omenirii și continuă să răsune, ca un ecou dureros, în inimile oamenilor. Iar dacă veți întâlni trădători, să știți că ei sunt, într‑un fel, urmașii lui Iuda, chiar și atunci când lucrurile par mici și neînsemnate. Trădarea rămâne, poate, cel mai greu păcat, pentru că rupe legătura iubirii și rănește însăși inima comuniunii.
Toate păcatele sunt grele și apasă asupra sufletului, dar trădarea se arată, din paginile Evangheliei, ca un abis adânc, un păcat care întunecă nu doar viața aceasta, ci și pe cea veșnică. Imnografia ne amintește, cu o durere sfâșietoare, că Iuda a pierdut amândouă viețile: pe cea de aici, prin deznădejdea care l‑a împins să‑și curme zilele, și pe cea veșnică, prin despărțirea de Dumnezeu. Aceste cuvinte nu sunt doar istorie, ci avertisment și chemare. Ele au fost bine cunoscute și de marele domn Constantin Brâncoveanu, care a gustat, la rândul său, amarul trădării din partea celor apropiați. În ceasul mazilirii sale, el a rostit cuvinte care strălucesc ca o mărturisire de credință: „Dacă pentru păcatele mele se întâmplă acestea, Îi mulțumesc lui Dumnezeu. Dar dacă este prețul răutății cuiva, să se ferească de dreapta judecată a lui Dumnezeu”. În aceste cuvinte se întâlnesc smerenia și dreptatea, răbdarea și adevărul. Din nefericire, prețul trădării nu a rămas doar în trecut, ci s‑a făcut sămânță care germinează neîncetat până în vremea noastră, chemându‑ne să fim treji, să păzim adevărul și să rămânem statornici.
Vorbind despre trădare și despre negarea Mântuitorului de către un alt ucenic, Sfântul Ioan Gură de Aur ne așază înainte o oglindă cutremurătoare a fragilității omenești, spunând că ucenicii au stat necontenit lângă Domnul, au fost martori ai minunilor Lui, au simțit puterea cuvântului Său și au văzut lumina dumnezeirii Sale, dar, cu toate acestea, L‑au trădat. În acest contrast dureros se descoperă taina libertății omului, care poate cădea chiar și în apropierea harului. Dumnezeu, în iconomia Sa cea negrăită, a găsit în locul lor un tâlhar, un om disprețuit, răstignit pentru fărădelegile lui. Acesta, aflat la marginea vieții, a rostit mărturisirea pe care ucenicii nu au putut‑o rosti în ceasul încercării. Astfel, cel socotit nevrednic a devenit vas al mărturisirii, iar cel ales a căzut, pentru ca noi să învățăm că mântuirea nu stă în apropierea exterioară, ci în adâncul inimii care se deschide lui Dumnezeu.
Petru, amintit adesea lângă Domnul, se arată ca o prăpastie a slăbiciunii și a pocăinței. Întrebat de o slujnică dacă Îl cunoaște pe Cel dus în curtea arhiereului, el, care mărturisise altădată dumnezeirea lui Hristos, spune acum, sub jurământ, că nu Îl cunoaște pe Omul acesta. Și Evanghelia ne spune că de trei ori a rostit acest neadevăr, ca și cum întunericul fricii i‑ar fi acoperit pentru o clipă lumina credinței. Și după aceea a cântat cocoșul - un sunet simplu, dar plin de sens, care a străpuns inima lui Petru mai adânc decât orice mustrare. Atunci și‑a amintit de cuvântul Domnului, iar aceasta nu a fost doar o constatare, ci începutul unei pocăințe care avea să‑l ridice din cădere și să‑l așeze din nou în iubirea lui Dumnezeu.
Aceste cuvinte sunt de o profunzime fără margini și poartă în ele o învățătură care străbate veacurile. La fiecare Sfântă Liturghie auzim ecoul lor, mai ales în acele momente tainice în care slujitorul Bisericii rostește cuvintele Euharistiei, înainte ca pâinea și vinul să se prefacă în Trupul și Sângele Domnului. Cele mai multe dintre aceste cuvinte aparțin Sfântului Ioan Gură de Aur și Sfântului Vasile cel Mare, marii dascăli ai Bisericii, care au așezat în rânduiala liturgică nu doar formulări teologice, ci însăși respirația harului. Toate aceste alcătuiri au în centrul lor cuvintele Scripturii și binecuvântarea, adică darul prezenței lui Dumnezeu între oameni. Ele ne readuc neîncetat aminte de momentul în care Domnul a lăsat lumii un Testament Nou, care nu a desființat legea veche, ci a împlinit‑o în iubire și adevăr.
„N‑am venit ca să stric vreuna din aceste porunci”, spune Mântuitorul, ci a venit să împlinească legea și prorocii, adunând în Sine tot ceea ce fusese vestit dintru început. Multe cuvinte Scripturistice au o importanţă covârşitoare, dar în îndemnul „Aceasta să o faceți întru pomenirea mea” se află însăși inima vieții liturgice. Nimic nu este mai înalt, mai sfânt și mai folositor decât Liturghia, această întâlnire reală și tainică dintre Dumnezeu și om. De aceea, suntem chemați să ne cercetăm pe noi înșine și să ne smerim cu adevărat înainte de a ne apropia de Sfântul Potir, căci apropierea fără pregătire nu este comuniune, ci osândă. Ziua instituirii Euharistiei este socotită de marii teologi la fel de însemnată ca și ziua Sfintelor Paști, pentru că aici se deschide izvorul vieții veșnice. De aceea, în rânduiala Bisericii, se pregătește în Joia Mare un Agneț special, care este păstrat în chivot, spre a fi dus celor bolnavi în zilele de încercare, ca mângâiere și întărire.
Să ne rugăm, așadar, ca Dumnezeu să ne fie milostiv, să ne acopere cu harul Său și să ne învețe taina apropierii de El. Momentul instituirii Euharistiei şi Jertfa Mântuitorului Hristos să devină pentru fiecare dintre noi o negrăită lecție de smerenie și de îndreptare, o chemare la curățirea inimii și la înnoirea vieții, înainte de întâlnirea cu Domnul Hristos Cel răstignit și înviat, Care ne așteaptă nu cu judecată aspră, ci cu iubire jertfelnică și mântuitoare.
.jpg)
