Privind către o străveche vatră monahală

Uneori constatăm, dincolo de documente ori infor­mații evidente, că fru­mu­sețea și taina unui loc nu pot fi cuprinse deplin în diverse însemnări ale celor care s-au perindat în trecute vremi pe acele meleaguri. Multe dintre ținuturile pe care le vizităm, fie că sunt împodobite cu mănăstiri și biserici, castele, conace sau vechi așezări ale celor legați de glia strămoșească, ne transpun într-o altă lume, una a marilor fru­museți spirituale, a credinței, rugăciunii și trăirilor înalte. Când aflăm date importante despre astfel de așezări, înțelegem istoria lor, care își are rădăcina în lucrarea lui Dumnezeu.

Privind dincolo de această lume trecătoare, precum și de oamenii care sunt la rândul lor efemeri pelerini pe pământ, după vechile cuvinte: „călător și oaspete sunt eu pe pământ, ca toți părinții mei” (Psalmul 38, 17), în popasurile mele din zona Valea Călugărească a județului Prahova, am descoperit localitatea care și-a luat numele de la vechile așezări ale sihaștrilor iubitori de liniște și trezvie.

Dacă în Valea Călugărească se aude tumultul asurzitor al circu­lației permanente între Ploiești și Buzău, la câțiva kilometri, către coama dealului, se zăresc până departe pădurile din zona Buzăului, unde odinioară se nevoiau mulți sihaștri. În urmă cu multe veacuri, cei de pe Valea Călugărească mergeau pe drumuri numai de ei știute către monahii nevoitori din Munții Buzăului, ținut cu rădăcini mai vechi în rugăciune și lucrare duhovnicească decât așezarea la care facem referire.

Am privit și eu de pe culmea dea­lului Șchiau înaltul cerului, iar în partea opusă pădurile care par a fi neumblate, cum erau altădată vestiții codri ai Vlăsiei, care împodobeau mare parte a ținutului din Valahia. Acestea par a fi cercetate încă de oameni ai rugăciunii, cum odinioară astfel de nevoitori și-au făcut cuibar duhovnicesc la Chițo­rani, unde a ființat o veche mănăstire, dar și în alte locuri despre care vechile scrieri amintesc în treacăt.

Orice popas la Mănăstirea Sfântului Nicolae de la Chițorani ne aduce aminte de vremurile care s-au scurs de la întâia biserică zidită pe locul actualului lăcaș de lemn care poartă doar în parte pecetea veacurilor ce s-au îndreptat către asfințit...

Un dicționar geografic al jude­țului Prahova de la sfârșitul secolului al XIX-lea menționează că „schitul din Valea Orlei s-a zidit în anul 1396 de coana Tinca Mărăcineanca. Acest locaș din lemn era acoperit cu șiță (draniță)”. De atunci până acum, în acești mai bine de 600 de ani, a cunoscut numeroase restaurări și poate chiar rezidiri, despre care nu se cunosc prea multe date.

Despre această biserică, Ecaterina Zaharescu, în Buletinul Socie­tății de Geografie (1922), scrie: „Este foarte veche și mică, ale cărei singure mărturii scăpate de vitregia timpurilor ori de reparațiile mește­rilor sunt acel brâu îngust de lemn, în forma funiei care o încinge, și coloanele subțiri de o lucrătură măiastră și foarte delicată”.

În urmă cu câțiva ani, văzând lăcașul de cult care în timp a cunos­cut mai multe restaurări - cea din urmă la începutul anilor 2000, când a și fost resfințit -, m-am îndreptat cu gândul către vechii lui închinători. Aceștia nu au fost puțini și nici oameni de rând, dar aș dori să mă opresc la doi dintre ei.

Nicolae Iorga, călătorul care a poposit în aproape toate bisericile și mănăstirile Prahovei și nu numai, vorbește despre inscripția de pe lespedea din dreapta pronaosului: „În acest mormânt este așezat pentru odihnă protosinghelul Macarie, slujitor al bisericii și ctitor (†1524)”. Mai este și o piatră de mormânt a jupâniței Stanca din vremea domniei lui Constantin Nicolae Mavrocordat. Piatra de mormânt datată 1756 amintește despre ea. Este mare lucru să știm că un istoric de o asemenea ținută a scris despre vechea bisericuță.

Duhul lăcașului restaurat înainte de anul 2007, sfințit de Prea­sfin­țitul Sebastian Pașcanu cu puțin timp înainte de trecerea la Domnul a Patriarhului Teoctist, mă inspiră la evocarea celui de-al cincilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, care, de multe ori, mai ales în timpul verii, poposea la Chițorani.

Din spusele unui martor al acelor ani, am aflat că într-o duminică, la începutul Liturghiei, mica obște a Schitului „Sfântul Nicolae” de la Chițorani, ridicat apoi la rang de mănăstire, s-a bucurat de vizita Patriarhului Teoctist. Nu a venit singur, ci însoțit de un episcop din Albania, împreună cu părinți de la Catedrala Patriarhală.

Oaspeții au rămas în ziua aceea la slujbă, Patriarhul de fericită pomenire Teoctist adresând celor prezenți cuvânt de învățătură la final și bucurându-se să revină în această biserică, pe care o știa din vremea când era slujitor la Catedrala Patriarhală din București, în anii ’40 ai veacului al XX-lea.

După Sfânta Liturghie, printr-o portiță de la marginea incintei în care se află vechea biserică, a pornit, împreună cu însoțitorii săi, prin vie, către vechea egumenie a Schitului Chițorani.

Acolo, sub o boltă de vie, a zăbovit câteva ceasuri, încântat de prive­liștea pe care o avea în față, amintindu-și că are această biserică la inimă încă din anii tinereții, trăire resimțită cu aceeași intensitate până la sfârșitul zilelor sale.

Era bucuros de peisajul care se desfășura înainte ca un semn al binecuvântării lui Dumnezeu, după cuvintele inspirate ale profetului- rege David: „Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta!” (Psalm 79, 15-16).

Era și via de la Chițorani în legături tainice cu mesajul și cuvintele Mântuitorului rostite ucenicilor Săi când a instituit Taina Sfintei Euharistii, oferindu-le Trupul și Sângele Său ca hrană spre viața de veci.

În această vie, strugurii de la Chițorani ori de la Jercălăi sunt învăluiți de căldura soarelui până târziu în toamnă, când sunt adu­nați și apoi zdrobiți, după vechea rânduială, pentru a se face din ei vinul euharistic.

Prin Sfânta Împărtășanie gustăm din Izvorul cel fără de moarte, din Izvorul vieții. Așa trebuie să simțim mereu Împărtășirea din Potir, poruncită de Mântuitorul tuturor celor care cred în El.

Într-una din zilele de început ale lunii iunie din anul mântuirii 2024, am poposit din nou la Chițorani pentru a sfinți, de această dată, o biserică nouă, ridicată în ultimii ani prin dragostea micuței comu­nități din jur și, mai ales, cu ajutorul Consiliului Local Bucov și al domnului primar Ion Savu, ctitor de lăcașuri sfinte.

Am spus atunci, iar acum scriu acest lucru ca mărturie, că, în ultimii 15-20 de ani, toate satele din preajmă, Chițorani, Bucov, Pleașa, și-au clădit biserici noi, la care se adaugă recent Colonia Pleașa, unde s-a așezat o piatră de temelie pentru noua zidire.

Chițoranii au unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de cult înălțate în timpurile de azi. Alături așteaptă a fi restaurată o veche biserică, ctitorită de Constantin Cantacuzino și soția lui, Smaranda, în 1797, târnosită de Dositei, Mitropolitul Țării Românești.

Această sfântă zidire a fost grav afectată de cutremurele veacului al XX-lea, în special de cel din 1940. Am trecut de multe ori pragul vechii biserici, remarcând stilul brâncovenesc târziu și fragmentele de pictură lăsate de ucenicii din Școala lui Pârvu Mutu. Nădăjduiesc că și acest sfânt lăcaș, peste care a trecut atâta învolburare, va fi restaurat, nu doar pentru că aparține familiei Cantacuzinilor și că duce mai departe linia picturilor Sfântului Pafnutie - Pârvu Zugravul, ci, mai ales, pentru faptul că Altarul de închinare a fost înălțat într-un loc unde sihaștrii, odinioară, se rugau stăruitor, iar cerul îmbrățișează pi­to­reștile plaiuri cu razele mărinimosului soare, care mângâie întinsele plantații de viță-de-vie ce au dus faima localității până departe.

M-am bucurat să văd și lucrarea de la Șchiau unde se reconstruiește vechiul lăcaș, care se afla până acum câțiva ani în ruină, având turla căzută și mare parte din ziduri surpate. Acolo am descoperit un mormânt despre care am aflat că era al mamei lui Gala Galaction. Dincolo de importanța numelui, însă, fiecare mamă este mamă și are ceva din sfințenia cuvântului și din lucrarea evlaviei prin care își pune sufletul pentru Biserică, pentru copii, pentru familie, pentru comunitate. Din această perspectivă, mamele sunt sfinte, iar mormintele lor trebuie cercetate și îngrijite, nu doar prin cuvinte și flori, ci, mai ales, prin rugăciune recunoscătoare și candele nestinse...

Aflându-mă la Șchiau, am spus că suntem prea legați de pământ, așa că și acolo, și la Chițorani, în vechea biserică de la sfârșitul veacului al XIV-lea, și în cea ctitorită de familia Cantacuzinilor, precum și a domnului primar Ion Savu, ori în ctitoria doamnei Aristița-Adina Ioniță din Șchiau, va trebui să privim mai mult spre cer, să ne gândim la veșnicie, să culegem flori și să zâmbim, noi, care așa de repede murim...

Așadar, așezând aceste rânduri pe hârtie, mi-am exprimat marea bucurie să fi fost călător în patria monahilor de altădată din ținutul Prahovei, care a dat numele locali­tății Valea Călugărească.

Frumusețea locurilor, întinderea dealurilor pline de vii roditoare și pomi fructiferi, șoaptele rugăciunii și taina vetrei monahale ne îmbie la o altfel de vedere a lucrurilor și ne obligă să le păstrăm cu sfințenie pentru a le transmite generațiilor care vor urma.