Protosinghelul Epifanie Acatrinei, făptuitorul binelui

Între slujitorii Bisericii odrăsliţi în comuna Rădășeni se numără și protosinghelul Epifanie Catrina (Acatrinei), care s-a născut în acest loc în luna septembrie 1891, primind la botez numele Ioan. Era fiul unor creştini deosebit de evlavioși, Grigorie și Maria, oameni gospodari, exponenţiali pentru viața frumoasă a satului de altădată.

A studiat în comuna natală primele patru clase primare, iar la optsprezece ani și ceva a venit ca novice la Mănăstirea Secu, în ziua sărbătorii Bunei Vestiri (25 martie 1910), în vremea stăreţiei arhimandritului Partenie Antohi. De altfel, o bună vestire avea să fie viața lui întru slujirea altora, întrucât a fost un monah și, apoi, un stareț altruist, primitor de străini, îngrijindu-se mai mult de alții decât de sine.

A fost tuns rasofor la data de 29 august 1910, la prăznuirea hramuluiistoric al mănăstirii, Tăierea capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, iar voturile monahale le-a depus la 24 iunie 1912, cu prilejul sărbătorii Nașterii Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, primind numele de Epifanie (conform Ordinului Sf. Mitropolii nr. 2494 din 29 mai 1912).

Starețul de atunci al Mănăstirii Secu l-a trimis să urmeze cursurile Școlii Monahale care funcționa în Mănăstirea Cetățuia, de lângă Iași. În marile mănăstiri existau, mai ales în timpul posturilor mari de peste an, școli monahale, unde monahii care aveau studii sau o experiență bogată predau cele mai importante cunoștințe legate de Noul și Vechiul Testament, de tipic, muzică și alte discipline bisericești.

Hirotonia întru ierodiacon s-a petrecut la data de 30 august 1913, adică la hramul ctitorilor Mănăstirii Secu și, apoi, o perioadă a fost econom al acestei obşti monahale, într-o vreme când avea multe terenuri și o comunitate numeroasă.

A fost hirotonit ieromonah la 17 august 1916, iar îndată după aceasta a fost rânduit preot la Crucea Roșie, formațiunea numărul 3 din București, în perioada 1916-1917, aflându-se printre luptătorii de pe frontul Primului Război Mondial.

La întoarcerea de pe front ca preot militar, din încredințarea Mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei, numit și Mitropolitul Războiului întrucât s-a implicat foarte mult în vederea ajutorării răniților și celor care au suferit de pe urma Primului Război Mondial, a fost hirotesit duhovnic la 29 mai 1919 și protosinghel la 6 noiembrie 1928. A fost preot slujitor în mai multe parohii din județul Neamț care, în perioada amintită, nu aveau păstori de suflete, iar mitropolitul trimitea ieromonahi de la unele mănăstiri, mai ales pe cei care aveau tact pastoral și experiență pentru a sluji credin­cioșilor din locurile respective.

A revenit la Mănăstirea Secu în anul 1929, cu aprobarea sfintei mitropolii și, fiind din fire gospodar, cu o bogată experiență trăită în satul natal, a construit cu brațele sale și cu ajutorul unor rudenii și apropiați o casă monahală pe care avea mai târziu să o doneze mănăstirii. Casa părintelui Epifanie Acatrinei se păstrează şi astăzi, lângă istorica ctitorie a Vornicului Nestor Ureche și a soției sale Mitrofana.

În perioada 1930-1932, a avut ascultarea de arhondar al Mănăstirii Secu și apoi, până în 1936, a fost egumen la schiturile Dumbrăvele și Țibucani, pe care le-a împodobit după cuviință, având preocuparea de bun gospodar și chivernisitor al Casei lui Dumnezeu.

A fost pentru un timp stareț la Mănăstirea Horaița, între anii 1936 şi 1947 (conform Ordinului Sf. Mitropolii a Moldovei și Sucevei nr. 9977), apoi stareț la Râșca și vreme de opt sau nouă ani preot slujitor la mănăstirea de maici de la Războieni, ctitorie ștefaniană.

În ultimii cincisprezece ani ai vieții a revenit la Mănăstirea Secu, dar și în această perioadă a păstoririi Mitropolitului Iustin Moisescu, a fost uneori preot suplinitor în unele parohii ale Arhiepiscopiei Iașilor. A trecut la cele veșnice la 18 august 1975, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Secu.

În registrul matricol al mănăstirii, acolo unde erau înregistrați toți călugării acestei obști, în dreptul numelui părintelui sunt trecute aceste cuvinte: „duhovnic iubit de călugări, a avut o viață cumpătată, fără excese”, ceea ce înseamnă că era iubit de monahii din obște, dar și de credincioșii care îl cercetau.

În urmă cu mulți ani, fostul Arhiepiscop al Buzăului Epifanie Norocel m-a întrebat: „L-ai cunoscut pe părintele Epifanie Acatrinei?”, i-am zis: „Nu l-am cunoscut, dar am auzit de el întrucât provenim din același loc...”, și atunci arhiepiscopul a început să îmi povestească despre părintele Epifanie. Aveam să aflu din zicerile lui că Epifanie Acatrinei a fost un om care a făcut mult bine, iar printre cei care au fost miluiți de el s-a aflat și viitorul Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei.

De asemenea, din biografia sa aflăm că, începând cu anul 1947, a fost numit stareț la Mănăstirea Râșca, conform Ordinului Mitropoliei Moldovei nr. 49/1947, iar în perioada aceea, un unchi al Arhiepiscopului Epifanie, monahul Valerie, era viețuitor al Mănăstirii Râșca, așadar Gavriil Norocel, viitorul monah și arhiepiscop Epifanie, era nepotul lui de soră.

În perioada când arhiepiscopul de mai târziu era ucenic la Râșca a avut mai multe ascultări, printre care și aceea de îngrijitor la vitele mănăstirii, împreună cu unchiul său, monahul Valerie, iar stareț era protosinghelul Epifanie Acatrinei, cu a cărui sfătuire și binecuvântare a plecat doi ani mai târziu viețuitor la Mănăstirea Neamț.

În semn de apreciere și neuitare, cinstindu-l pe fostul său stareț, Gavriil Norocel și-a luat la călugărie numele Epifanie (Mănăstirea Neamț, 14 aprilie 1953). Pentru ajutorul pe care l-a primit de la părintele Epifanie, arhimandritul Epifanie Norocel, la vremea aceea încă stareț al Mănăstirii Neamț, avea să oficieze, în luna august 1975, slujba Înmormântării fostului său stareț și părinte duhovnicesc la Mănăstirea Secu, iar în același an a fost ales Arhiereu-vicar al Episcopiei Dunării de Jos, având reședința la Constanța, cu titulatura îTomitanulÎ.

M-a impresionat faptul că, după trecerea multor ani, Arhiepiscopul Epifanie și-a amintit de binefăcătorul său; știa că era originar din Rădășeni și îl pomenea cu mare venerație, întrucât părintele Epifanie fusese atent și bun cu el, sfătuindu-l chiar să aleagă drumul Mănăstirii Neamț, având posibilitatea să studieze la Seminarul Teologic din vecinătatea Lavrei.

L-am cunoscut și eu pe unchiul Arhiepiscopului Epifanie, monahul Valerie de la Mănăstirea Râşca. Era în perioada de sfârșit a vieții sale. Trecuse de mult de vârsta psalmistului. Născut la Mălini în 1898, s-a mutat la Domnul în anul 1984.

Protosinghelul Epifanie Acatrinei îi reprezintă pe acei călugări smeriți care s-au luptat mult cu încercările vieții, slujind cu devotament și smerenie Biserica în locuri diferite. A făcut foarte mult bine semenilor săi, împlinind ceea ce Mântuitorul Hristos a spus: „Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (cf. Matei 6,3).

Părintele Epifanie și-a găsit un loc în istoria mănăstirilor pe care le-a condus ca stareț: Horaița, Râșca, Dumbrăvele și Țibucani, dar și în obștea Mănăstirii Secu, unde a trăit multă vreme și de care s-a legat sufletește. A rămas și în amintirea comunei Rădășeni, locul său natal, având încă rudenii în satul Lămășeni, unde este pomenit cu evlavie la sfintele slujbe de către preoţii slujitori şi rudeniile sale, în mijlocul cărora a poposit uneori în perioada de final a vieţii sale.