Protosinghelul, pictorul și miniaturistul Veniamin Acojocăriţei - file de jurnal (V)

În jurnalul de călătorie al părintelui protosinghel Veniamin Acojocăriței regăsim prin consemnările variate, religioase și culturale descrieri despre oameni și locuri, așezate meticulos spre folosul tuturor iubitorilor de istorie și locuri sfinte. Redăm noi file despre gândurile și bucuriile agonisite de-a lungul călătoriei făcute la Ierusalim și-n Țara Sfântă de acest monah creator de valori, pictor, miniaturist, versificator și condeier popular, inspirat și harnic.

În zilele pelerinajului nostru am văzut biserica făcută de Împărații Con­stan­tin și Elena pe locul unde s-a născut Mântuitorul Iisus Hristos. A fost clădită pe locul unde a fost peștera, are forma unei cetăți, unde sunt mai multe biserici. Biserica este mare și împodobită. Ne-am închinat și am aprins lumânări, apoi am coborât niște trepte și am văzut peștera unde s-a născut Mântuitorul.

Erau niște preoți greci care ne-au dat apoi de băut din niște urcioare de piatră. Am ieșit din Betleem pe o șosea asfaltată, spre Mănăstirea „Sfântul Sava”, coborând pe niște cotituri foarte repezi, după care am lăsat șoseaua asfaltată și am luat-o la dreapta pe un drum numai cu piatră. Întâi am dat de Mănăstirea „Sfântul Teodosie”, începătorul vieții de obște, care este ca o cetate închisă între ziduri înalte, cu o poartă mare ferecată cu fier, și am plecat înainte până la Mănăstirea „Sfântul Sava”.

După vreo 9-10 km am ajuns la Mănăstirea „Sfântul Sava”, într-o fundătură de munte de unde mașinile nu mai pot merge. Am coborât din taxi și am mers spre poartă. Acolo femeile nu pot să intre, așa că maicile au rămas afară din cetate, la poartă. În partea stângă au și ele o casă unde pot fi găzduite dacă ajung noaptea. Ne-a deschis un portar și am intrat. Cum intri, îți apare mormântul Sfântului Sava, înconjurat, un fel de agheasmatar rotund unde a fost înmormântat Sfântul Sava, apoi Sfântul Cosma, Sfântul Ioan Damaschin, Xenofont și Maria, cu fiii Ioan și Arcadie. Pe pereții acestei încăperi sunt niște icoane mari în care sunt pictați sfinții mai sus-amintiți.

Am mers în biserică urcând niște trepte și ne-am închinat. Cum intri, în partea dreaptă, se află un baldachin cu moaștele Sfântului Sava. Este acoperit peste tot cu haine negre, nu se văd mâinile, nici fața, ca la Sfânta Parascheva. Pe urmă am coborât pe niște scări de piatră, într-o cameră săpată în stânca mică, unde se spune că Sfântul Ioan Damaschin a scris Octoihul. Și în altă încăpere unde Sfântul Sava a făcut Tipicul. Am văzut cu câtă nevoință și în ce condiții s-au scris aceste cărți pe care și noi astăzi le folosim în biserică. Peștera unde lucra Sfântul Ioan Damaschin era strâmtă, fără fereastră, destul de adâncă sub pământ și nu avea masă. Foloseau atât ca masă, cât și ca scaun niște praguri de piatră, iar pentru luminat erau niște lumânări și candele.

Nu s-au căinat și ei la cei trăitori de atunci și nu s-au dus niciodată la odihnă. Au lucrat suferind, postind și rugându-se. Au fost oameni învățați sau mai puțin învățați, dar erau luminați și întăriți de Duhul Sfânt.

Mănăstirea avea un ansamblu de chilii, cu mai multe etaje întortocheate. Am întâlnit acolo un călugăr român, numit Iuvenalie, în jurul a 70 de ani, care a fost la schitul nostru la Iordan, și cu războiul actual nu mai poate sta acolo, că este pe frontieră, și acum era închinoviat la Sfântul Sava.

Stareț acolo, la Sfântul Sava, era un bătrân cuvios grec care avea cam la 20 de călugări cu viață de obște. La ieșire, la poartă, ne-au servit cu biscuiți și cafele pe noi toți și pe maici.

De acolo ne-am întors la Mănăstirea „Sfântul Teodosie”, pe care am lăsat-o în urmă și pe lângă care am trecut când am venit la Sfântul Sava. La Mănăstirea Sfântului Teodosie am bătut în poartă și a venit o femeie care ne-a deschis poarta și tot ea ne-a condus și la biserică. Așteptam să iasă vreun călugăr, dar nu a ieșit nimeni. Biserica a fost restaurată în anul 1955. Erau în mănăstire un episcop bătrân și bolnav și două maici. Era însă foarte curat și îngrijit, cu multe flori. Cine făcea acea treabă, nu știu. Mănăstirea este mare, cu zid înalt și puternic, porți tari, chilii multe, biserică și loc frumos amenajat, dar înăuntru nimeni, numai 3-4 viețuitori.

Apoi, venind mai spre Betleem, am găsit locul de unde păstorii au văzut steaua și au fost vestiți de îngeri de s-au dus și s-au închinat. Acolo era o mănăstire catolică.

Ne-am pregătit și am angajat un microbuz din Ierusalim ca să ne ducă până la Sinai, la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”. Eram toți 22 de persoane care am plecat și ne-a costat de fiecare persoană 160 de lire. Ne-am pregătit cu ceva de mâncare și puțină apă, pentru că ni s-a spus că drumul este lung și pustiu și nu se găsește în pustie nimic. Iară drumul trebuia să dureze 3 zile, una dus, una acolo și alta la întors. Marți la 6 dimineața, mașina ne-a sosit în poartă. Era un microbuz cu 25 de locuri. Am urcat cu toții în microbuz, ne-am ocupat fiecare locul nostru, ne-am făcut semnul Sfintei Cruci și am pornit la drum. Am parcurs drumul spre Ierihon, căci pe acolo era calea, pe la Betania, în dreapta, mi-au arătat cei care știu Mănăstirea „Sfântul Iftimie”. Nu am fost în ea, ci numai am văzut-o puțin din mașină.

Am trecut pe lângă Ierihon, nu am intrat în oraș, ci am ieșit la malul Mării Moarte. Am trecut pe lângă sate părăsite de arabi și am ajuns la locul unde s-au găsit manuscrisele Vechiului Testament de la Qumran. Sunt de mare valoare pentru noi toți.

Am trecut şi pe la o staţiune balneară cu mulţi finici. La capătul Mării Moarte, unde se subţiază ca un gât, apoi iară se lărgeşte, acolo se spune că au fost cetăţile Sodoma şi Gomora. Am mai văzut un dig lung și depozite întregi de sare scoase din apa mării la Edom. Mai încolo am dat de o cetate de apărare, tot în interiorul Mării Moarte, a regelui Bacaba, pe care împăratul roman Adrian a poruncit să fie distrusă. Am trecut de la Marea Moartă şi am pătruns mai adânc, în Peninsula Sinai, unde am dat peste nişte munţi cu piatră mai închisă. Mai târziu, pe litoralul Mării Roşii am găsit un oraş frumos şi cu multă verdeaţă. În acest oraş a pătimit Sfântul Haralambie. Apoi tot pe malul mării care se depărtează de şosea se vede un sat de beduini, iar în restul pustiului nu se mai vedea nimic, doar un nisip roşcat.

De aici am intrat în largul pustiu al Sinaiului și un bărbat ne-a condus la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”. Am mers prin acel pustiu, credeam că nu se mai sfârşește. Obosisem de stat pe scaun şi de uitat pe geam, nu se vedea nici o pasăre zburând sau ceva vietate, nici greieri, nimic, parcă debarcasem pe altă planetă, fără viaţă. Drumul însă mergea înainte, asfaltat. Nu vedeai decât uneori câte o maşină care în pustiul acela te făcea să tresalţi şi să-ţi pară bine. În stânga drumului am găsit nişte munţi, iar întru târziu dispar munţii şi apare numai nisipul roşu. Fiind ploi, în primăvara anului 1975, s-au produs puhoaie şi au rupt şoseaua care până atunci încă nu se reparase, aşa că de la un moment dat nu se mai putea merge cu maşina. A trebuit să facem un ocol pe altă parte, cam la 300 km, ca să ieşim pe calea noastră. Însă acel drum era un drum strategic militar şi ne-au ieşit în cale ostaşi, care ne-au și oprit. Am avut un mare noroc că era cu noi un student care făcea Vechiul Testament la Ierusalim şi care ştia evreieşte, Emil Corniţescu. El a vorbit cu ostaşii, care ne-au întrebat de unde suntem şi dacă avem toţi paşapoarte. După aceea au vorbit la telefon la comandamentul lor şi ne-au dat drumul. Militarii asigurau paza drumului. Aveau nişte corturi pe nisipul ars de soare, de culoare tot roşcată, ca şi nisipul, ca să nu se deosebească de teren, iar soldaţii erau pârliţi şi ei de soare şi negri, dar foarte energici.

După încă mult drum făcut în acest pustiu pe nisipul roş, înspre Mănăstirea Sinai, au apărut iarăși munţii şi nişte tufe de iarbă. Ne-am informat şi despre cale, şi cât mai aveam de mers şi ni s-a spus că mai erau 160 km. Am lăsat drumul asfaltat, am luat-o spre nord şi am dat peste o pădurice de finici mai mari şi mai mici, pe o distanţă de 3 km. Apă sau izvor nu am văzut, dar cred că o fi fost, că erau câteva familii de biduini la care am văzut şi o maşină. Primăvara când ploua cred că captau apa de ploaie pe care o foloseau tot anul, că am văzut în pădurea de finici pe unde am trecut mlaștini şi rupturi de apă care au dus nisipul şi au dezgolit rădăcinile unor finici, pe unii doborându-i la pământ. Acolo avea şi mănăstirea o grădină cu finici. Era o casă cu o capelă, unde aveau grădina de zarzavat. De acolo şi până la mănăstire mai erau 70 km, însă lor li se părea aproape. Pe la ora 10 seara am ajuns la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”.