Pustiirea păcatului, pravila însingurării și bucuria întâlnirii cu Domnul (III)

Din bogăția epistolară și rândurile de manuscris rămase de la părintele arhimandrit Benedict Ghiuș am așezat în pagini de ziar, pentru cititorii iubitori de slove patericale, numeroase file inedite în care am descoperit râvna lui filocalică (călugărească) și dorința cărturărească pentru sine și pentru cei din jur. A purtat permanent grija monahilor, a prietenilor și credincioșilor iubitori de Dumnezeu pe care i-a întâlnit, bucurându-i și binecuvântându-i cu alese cuvinte de folos duhovnicesc despre suferința din lumea aceasta, viața creștină cea adevărată și bucuria viețuirii în Duhul Sfânt.

Cât vom trăi, vom da mărturie. Fiecare moment din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos ne interesează, pentru că fiecare amănunt e ca o veste bună de mântuire, ca o doctorie sfântă, un mister de putere şi de lumină, astăzi şi pururea...

Nu vi s-a întâmplat niciodată fraţilor să citiţi în mai multe rânduri o pagină din Noul Testament, din Psalmi sau dintr-o rugăciune şi abia după ani întregi să descoperiţi dintr-odată, într-un cuvânt de-atâtea ori nebăgat în seamă, o lumină, o înţelegere, o hrană nebănuită? Cu astfel de comori ascunse e plină toată slova sfântă, dar aşa-i mai ales dumnezeiasca viaţă a Domnului.

E o greşeală, din păcate, a crede că a trăi în Dumnezeu înseamnă să te depărtezi şi să nu-ţi pese de oameni. Nu-i aceasta Evanghelia. E o minciună, e ceva putred în trăirea ta în Dumnezeu dacă n-ai descoperit în ea dragostea de oameni, puterea de a le vrea şi de a le face bine. Te minunezi citind Patericul, cum au descoperit dragostea de oameni aceşti însinguraţi de lume, Părinţii pustiei, pur şi simplu numai pentru că au trăit în Dumnezeu cu adevărat. Dumnezeul nostru e Dumnezeul cel iubitor de oameni, fraţilor! Nu poţi să trăieşti în Dumnezeu fără să înveţi a iubi pe oameni ca şi El.

Nu-i deloc uşor, ştim prea bine, să iubeşti şi să înţelegi cu adevărat pe omul cel concret de lângă tine, pe omul viu cu care trăieşti împreună cot la cot o viaţă întreagă. Avem nevoie la tot pasul de Dumnezeu ca să putem împăca nemărginitul dezgust de om cu nesfârşita noastră dragoste de om. Dar aceasta-i vestea nouă a creştinătăţii: Adevărata iubire de oameni la şcoala lui Dumnezeu se învaţă. Aşa au făcut sfinţii şi înaintea tuturor, aşa a făcut mai ales Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos Domnul.

De voieşti, o, frate, a afla viaţă nestricăcioasă în zilele tale cele puţine, intrarea ta cea întru linişte cu socoteală să fie. Cearcă pentru lucrarea ei şi să nu alergi din lume, ci intră înăuntru şi afundă-te, şi nevoieşte-te, şi sârguieşte-te să ajungi a înțelege împreună cu toţi sfinţii ce repre­zintă adâncul şi înălţimea vieţii acesteia. Nevederea scopului strică lucrul liniştii. Care întru începutul liniştii sale nu pune scopul acesta întru sine şi spre lucrarea cea cuviincioasă lui fără de socoteală lucrează, precum oarecare ce se luptă cu văzduhul. Şi unul ca acela niciodată nu se izbăveşte de duhul trândăviei întru toată viaţa lui. Astfel, ori nu suferă greutatea cea nesuferită, şi se biruieşte şi iese din linişte desăvârşit, ori rabdă întru dânsa şi casă a temniţei i se face lui chilia şi ca în tigaie se prăjeşte întru dânsa pentru că nu ştie să nădăjduiască spre mângâierea ce se naşte din lucrarea liniştii.

Despre lucrul liniştii nu trebuie să uităm că omul care cunoaşte din experienţă dulceaţa liniştii în chilia sa, nedefăimând pe aproapele, fuge de întâlnirea cu el pentru rodul pe care îl culege în linişte. Cu adevărat, experiența este dascăl al tuturor în toate. Cât despre războiul liniștii, aduc la inima tuturor acest cuvânt: „Când în vreme îndelungată în chilia ta întru lucrurile ostenelii şi ale păzirii celor ascunse şi întru strângerea simţirilor despre toată întâmpinarea, te-ar umbri pre tine puterea liniştii întâi, adică te întâmpină cu bucuria aceea ce afară de pricină stăpâneşte în vreme întru sufletul tău, şi atunci ţi se deschid ochii tăi ca să vezi tăria zidirii lui Dumnezeu şi frumuseţea făpturilor după măsura curăţeniei tale. Şi când mintea povăţuită ar fi întru minunea vederii, atunci, şi noaptea, şi ziua una va fi întru minunile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Şi de aici se fură, din suflet, simţirea patimilor prin dulceaţa vederii”.

Că aceasta este ceea ce porneşte şi râvneşte, şi aprinde, şi împuterniceşte pe om despre vreme şi vremi, a defăima trupul întru scârbele şi ispitele cele înfricoşate care îl întâmpină pre dânsul şi a-şi da spre moarte de-a pururea sufletul său şi a se întâmpina cu puterea cea potrivnică. În întâlnirea cu Hristos, omul nu-i singur, e cu tot universul creştin. Toţi primesc de la Hristos o forţă unică şi unificatoare: dragostea și libertatea întru Hristos, Capul Bisericii, trupul pe care Hristos îl vivifică. Tradiţia e curentul de viaţă spirituală transmis din generaţie în generaţie. Ea uneşte trecut, prezent şi viitor: o eternitate în timp. Biserica e cosmosul creştinat.

În lume, necazul e inevitabil: e un fapt de experienţă. În trup, în suflet, în familie, între popoare. Există ceva bun în suferinţă şi în necaz. E singura şcoală în care omul îşi dă toată măsura puterii lui de om. Dumnezeu îl ia pe om aşa cum este: dumnezeiască măreţie, dar şi adânci prăbuşiri. Providenţa lui Dumnezeu nu-i o providenţă de doică, o providenţă care te leagănă ca să te adoarmă.

Iartă-ne, Doamne, nevrednicia aceasta vinovată. Ştim că păcătuim trăind aşa cum trăim. Ajută-ne să creştem cu duhul, să putem odată înfăptui pe de-a-ntregul viaţa de obşte şi viaţa noastră. În toate acestea, un rol mare îl are trezvia. Putem spune, pe trezie, inima tuturor meşteşugurilor duhovniceşti, inima vieţii călugăreşti, se întemeiază toată Ortodoxia. Trezie a trupului și trezie a minţii.