Puterea instituţiei şi instituţia Puterii

Hristos, pe tot parcursul şederii Sale pe pământ, şi-a făcut cunoscută dumnezeirea Sa, slava de Fiu al lui Dumnezeu în modul cel mai discret cu putinţă, ferindu-Se să copleşească lumea, fără a o obliga să I se închine ca unui "puternic". Dimpotrivă, Mântuitorul Iisus dă dovadă de smerenie desăvârşită, arătând că nimic din ceea ce El are nu se datorează în exclusivitate puterii Sale personale, ci datorită lui Dumnezeu Tatăl, faţă de Care El este în ascultare deplină. Hristos deşartă din Sine orice formă de putere L-ar fi transformat într-o instituţie de sine stătătoare, centrată pe Sine şi în Sine. Puterea Sa se manifestă doar în comuniune cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Persoanele Treimii Sfinte deţin fiecare în parte întreaga putere a Dumnezeirii, însă nu în exclusivitate, ci în comuniune deplină de iubire. Lucrările fiecărei Persoane ale Sfintei Treimi sunt particulare, însă fiecare Persoană este însoţită în lucrarea Sa proprie de participarea celorlalte două Persoane sfinte ale Treimii. Instituţia Puterii dumnezeieşti, a autorităţii dumnezeieşti este o putere realizată şi exercitată prin participare la putere a fiecărei Persoane deplin şi egal în acelaşi timp, nu prin posedarea acesteia în mod discreţionar, totalitar şi dictatorial. Hristos nu-şi revendică pentru Sine puterea dumnezeiască, ci El spune despre Sine că este "trimisul" Tatălui, împuternicit de Acesta pentru a împlini ceea ce Tatăl I-a încredinţat. El îi trimite în lume pe Apostoli pentru a propovădui Evanghelia, iar Apostolii au trimis în lume, prin hirotonie, episcopi şi preoţi pentru a-i păstori pe creştini. După modelul lui Hristos, nici Apostolii, nici episcopii, nici preoţii, nici credincioşii creştini nu epuizează în sine instituţia Bisericii şi puterea ei, înţelegând prin Biserică adunarea tuturor acelora care au ales să-I urmeze întru totul Mântuitorului Iisus. Biserica este o instituţie cu putere, o instituţie a puterii dumnezeieşti, putere care nu poate fi confiscată de nici un slujitor al ei, pentru simplul motiv că puterea instituţiei nu le aparţine, ci îi aparţine lui Dumnezeu. Prin extindere se poate spune că orice instituţie are atâta putere câtă Dumnezeu vrea să aibă. Acest adevăr este o chemare la smerenie, la identificarea izvorului de putere al fiecăruia dintre noi şi a oricărei instituţii pământeşti şi la stabilirea raportului corect dintre puterea Dumnezeiască şi cea omenească. Omul, sau orice instituţie omenească, dacă îşi arogă pentru sine o putere autonomă şi exclusivă se dovedeşte a fi uzurpator al singurei Puteri, cea a lui Dumnezeu întreit în Persoane.