Răbdarea de martir a Elisabetei Enăchioiu

Istorisirea aceasta nu-i o poveste. E un adevăr crud, întâmplat la sfârşitul mileniului al doilea.

Într-un sătuc din marginea Fălticenilor trăia o femeie cuvioasă. Adunase în tolba vieţii mulţi ani, ceva peste 80, şi-şi ducea zilele într-o odaie modestă, lăsată pentru ea în casa părintească pe care o împărţea cu fratele ei şi soţia acestuia. Era acceptată cu greu de către rudenii şi aproape în fiecare zi avea de întâmpinat un alt calvar, certuri, înjurături şi permanente ameninţări cu trimiterea la azil. Fratele cu inima împietrită uitase repede cuvintele mamei Safta repetate în fiecare zi până la despărţirea de ei: „Aveţi grijă de Saveta (Elisabeta), ajutaţi-o să treacă prin încercarea amară a vieţii ei“, vorbe spuse în van. Cei din casă nu doreau să facă binele. Grăbiţi, preocupaţi numai de ei, uitau să privească spre cer. Râdeau când se vorbea de Dumnezeu şi nu ştiau că aveau posibilitatea să câştige cele cereşti vieţuind în cele pământeşti frumos, omeneşte, întâlnindu-L pe Hristos Care suferea în omul de alături.

Icoană a răbdării şi trăirii creştine înalte

Ce se întâmplase, de fapt, cu Elisabeta Enăchioiu? A avut o viaţă liniştită până la 13 sau 14 ani, când au apărut probleme serioase de vedere. Operaţia nereuşită a lăsat-o în întuneric pentru tot restul zilelor. 70 de ani după aceea a purtat crucea grea a orbirii fizice, cruce care a fost dusă mulţi ani împreună cu mama ei Safta, care o iubea cu adevărat. Au locuit împreună în odaia modestă până la moartea celei care i-a dat viaţă.

În timpul vieţii, mama o ducea la biserică în fiecare duminică şi sărbătoare. Era singura ieşire din spaţiul casei părinteşti. Deşi lipsită de vedere, se orienta bine pe lângă casă, făcea curăţenie şi-şi spăla hainele, aprindea candela în faţa icoanelor şi chiar focul în sobă. În încăpere era o curăţenie desăvârşită. În afară de cele două paturi, masa şi un dulăpior, avea într-un colţ o ladă mărişoară în care depozitase lucrurile pregătite pentru înmormântare. Ultimii 20 de ani ai vieţii ei au fost o adevărată mucenicie. După moartea mamei, a rămas fără nici un ajutor. Dintr-o sumă infimă de bani pe care o primea uneori de la asociaţia nevăzătorilor abia îşi putea plăti „dările“ şi dacă mai putea cumpăra o căruţă, două cu lemne. S-a văzut deodată lipsită de hrană, pregătită altădată de mâinile bătrânei sale mame. Fratele şi cumnata care locuiau sub acelaşi acoperiş nu-i băteau în uşă şi nu-i aduceau un blid cu mâncare caldă. În mod excepţional, doar în câteva zile din an, îşi aduceau aminte de ea şi-i ofereau o cafea, un fruct sau o lingură de hrană.

Era nevoită să-şi ducă zilele în singurătate şi lipsuri mari. În multe situaţii punea la fiert câţiva cartofi sau un ou, dacă-l avea, în zilele de dulce. Postea cu mare atenţie şi înainte de marile sărbători chema preotul pentru spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Nu mai putea merge la biserică, dar asculta întotdeauna de pe cerdac toaca şi sunetul clopotului de la biserica Oprişenilor. Uneori auzea şi clopotele de la Buciumeni şi Rădăşeni care răsunau puternic în noaptea Învierii. Avea sufletul plin de speranţă în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu şi singura armă pe care o folosea pentru marile-i încercări era o rugăciune fierbinte care aproape nu se stingea de pe buze. Am ştiut întotdeauna că prin marile oraşe şi prin satele risipite în lung şi-n lat există oameni cu rugăciuni neadormite, nişte achimiţi aflaţi dincolo de zidurile mănăstirilor. Un astfel de caz era Elisabeta Enăchioiu. Credinţa ei puternică, asumarea crucii până la capăt, rugăciunea aproape neîncetată, prigonirile nedrepte ale propriului frate, lipsurile şi singurătatea, fac din acest fericit personaj o icoană a răbdării şi trăirii creştine înalte.

Nu-şi aducea aminte de răul pe care i-l pricinuise fratele său

Rămasă aşadar fără sprijinul mamei, ea a fost ajutată în mod exemplar de câţiva străini care au auzit de ea prin lucrarea lui Dumnezeu. Aceşti oameni făceau cale lungă (doi-trei kilometri) pentru a-i aduce hrana necesară pe care cei din casă refuzau să i-o ofere. Nu era vorba doar de bucate, era mai mult decât atât, era iubirea pentru Hristos Care Se ascundea în suferinţa ei şi aştepta să fie miluit. Mulţi au trecut pe lângă El, dar nu-L vedeau, nu-I auzeau cuvintele şi nu-I ştergeau lacrimile de pe obraz.

Când cineva îi trecea pragul odăii, bătrâna se bucura cu toată fiinţa ei. Ar fi dorit să vorbească o jumătate de zi, ori câteva ceasuri cu oaspeţii. Simţeai bucuria ei şi timpul trecea pe neobservate. Când lucrurile stăteau aşa şi ea avea din nou nădejde, fratele apărea întotdeauna în cameră, deodată interesat de musafiri, şi pornea discuţii interminabile tocmai pentru a o priva pe sora lui de puţina ei bucurie şi de comuniunea întâlnirii cu cei care o vizitau. Mai mult, după ce musafirii plecau, arunca asupra ei tot felul de invective şi aceleaşi ameninţări cu mutarea la azil. Este greu de cuprins în câteva cuvinte suferinţa acestei femei creştine, evlavia ei şi puterea de a răbda nenumărate lovituri de la cei de un sânge cu ea („Duşmanii omului sunt casnicii lui“, spune înţeleptul).

Încununată cu o rară credinţă şi cu o sumedenie de virtuţi, Elisabeta Enăchioiu trăia profund în duh creştin şi aştepta răsplată de la Cel Care-i cunoştea viaţa şi suferinţele.

Suferindă, încărcată de ani, s-a îndreptat către „cetatea stătătoare“ din netrecătoarea împărăţie a lui Dumnezeu.

Viaţa ei a fost o continuă luptă şi o mare lecţie de iubire oferită tuturor, inclusiv celor care nu o meritau. Această iubire sfântă o îndemna chiar să plângă atunci când fratele ei era grav bolnav. Nu-şi aducea aminte de răul pe care i-l pricinuise mereu. Ea asculta de cuvântul Mântuitorului Hristos: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă fac rău şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc“. Care este, de fapt, plata celor care procedează astfel? Ei devin fii ai Tatălui Celui din ceruri.

Un exemplu rar de virtute şi răbdare a oferit această femei cuvioasă. Necunoscută acum, ca şi atunci, în timpul vieţii ei, Elisabeta Enăchioiu a căutat să fie aproape de Dumnezeu.

Nevoinţa ei, rugăciunile, crucea grea şi altele asemenea erau ascunse de ochii oamenilor, dar netrecute cu vederea de Cel Care ştie şi vede toate.

Sunt astfel de oameni pe lângă care trecem fără să privim alături. Preocupaţi numai de interese mărunte, uităm prea repede că Hristos suferă până la sfârşitul veacurilor cu cei aflaţi în grele încercări. Întâlnirea Elisabetei Enăchioiu cu Împăratul Cel fără de moarte a fost, sunt sigur, marea bucurie a unei fiinţe care a avut ceva din puritatea îngerilor şi din răbdarea mucenicilor.