Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Răspunsuri duhovniceşti: Întâi să împlinim noi poruncile Domnului şi apoi să vorbim altora despre ele
Ce trebuie să facă Biserica Ortodoxă, slujitorii şi credincioşii noştri şi cum să acţioneze mai bine pentru a opri prozelitismul sectar?
Pentru a opri stricarea dreptei credinţe apostolice de către sectari, atât păstorii, ierarhii, preoţii şi călugării, cât şi credincioşii noştri ortodocşi trebuie să procedeze în trei feluri:
a. întâi să citească cât mai des, cu evlavie şi cu multă atenţie, Sfânta Scriptură, pentru a cunoaşte cât mai bine credinţa noastră apostolică;
b. păstorii şi credincioşii să cunoască doctrina Bisericii Ortodoxe, pentru a învăţa la rândul lor pe credincioşii din parohii;
c. atât păstorii Bisericii, cât şi toţi creştinii ortodocşi să se silească a trăi şi a împlini poruncile Evangheliei lui Hristos, pentru a fi pildă tuturor prin faptele lor. Mântuitorul nostru Iisus Hristos cere de la noi mai întâi să facem şi să lucrăm poruncile Lui şi apoi să vorbim la alţii despre ele, căci zice: „Cela ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema întru împărăţia cerurilor“ (Matei 5, 19). La fel şi Sfântul Isaac Sirul spune: „Taci tu, să vorbească faptele tale“ (Filocalia, vol. X, Cuvântul 23).
De asemenea, pentru oprirea prozelitismului sectar este de mare importanţă să se tipărească pentru credincioşi cât mai multe cărţi de rugăciune, catehisme, cărţi de învăţătură creştinească şi, mai ales, Vieţile Sfinţilor, care sunt foarte căutate. De aceeaşi importanţă pentru apărarea credinţei este predica în biserică şi la orice ocazii, precum şi datoria preoţilor de a face regulat catehizarea credincioşilor. Dacă nu vom împlini cu sfinţenie aceste datorii evanghelice şi pastorale, nu se va putea face aproape nimic în faţa prozelitismului sectar din ţara noastră şi vom fi aspru judecaţi de Hristos.
În ceea ce-i priveşte pe călugării din mănăstirile noastre, aceştia au ajutat întotdeauna la propovăduirea, menţinerea şi apărarea credinţei ortodoxe şi unităţii religioase în ţara noastră. Mănăstirile au fost şi sunt ca nişte limanuri ale sufletelor creştineşti care înoată în valurile tulburi ale veacului acestuia. Atât călugării, cât şi călugăriţele, cât mai ales stareţii şi duhovnicii din mănăstirile noastre, de vor duce viaţă duhovnicească curată, după exemplul Sfinţilor Părinţi, potrivit cu făgăduinţele date la călugărie, de se vor ruga cu stăruinţă ziua şi noaptea şi de vor cunoaşte cât mai bine Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, vor fi şi de acum înainte făclii şi limanuri de odihnă şi mântuire pentru creştinii noştri, pentru cei stăpâniţi de patimi şi pentru cei îndoielnici în credinţă. Mănăstirile noastre, prin tradiţia lor milenară, prin cuvioşii călugări rugători în ele, au fost şi trebuie să fie şi pe viitor vetre de trăire duhovnicească în Iisus Hristos, lăcaşuri de mângâiere şi întărire în credinţă, oaze de lumină, de cultură creştinească şi limanuri de odihnă şi linişte sufletească pentru credincioşi prin slujbele cele sfinte care se fac în ele, prin învăţăturile duhovniceşti ale călugărilor şi, mai ales, prin pilda vieţii curate a celor ce trăiesc în ele. Cred că este nevoie în mănăstiri, ca şi în sate, de duhovnici buni şi de preoţi bine pregătiţi. Căci, dacă vei pune un singur cioban să păzească o mie de oi, pe multe le va pierde şi pe multe le vor răpi lupii. (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 9)