Răspunsuri duhovniceşti: „Nu este virtute aceea care se face prin forţă“

Prin ce fapte bune poate omul să sporească mai mult şi să se apropie de îngeri?

Omul se apropie după putere de sfinţenia îngerului, prin neprihănire, adică sfinţenie. Iar neprihănirea se câştigă mai ales prin două mari virtuţi: dragostea şi înfrânarea. Căci „dragostea omoară în om patimile cele sufleteşti, iar înfrânarea, pe cele trupeşti“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol.I). Iarăşi zice: „Cel desăvârşit în iubire a ajuns la culmea nepătimirii, nu mai cunoaşte deosebirea între al său şi al altuia, sau între a sa şi a alteia, sau între credincios şi necredincios, între rob şi slobod sau, peste tot, între bărbat şi femeie. Ci, ridicat mai presus de tirania patimilor şi căutând la firea cea una a oamenilor, priveşte pe toţi la fel şi are faţă de toţi aceeaşi dragoste, căci nu mai este la el elin şi iudeu, nici bărbat şi femeie, nici rob sau slobod, ci toate şi întru toţi Hristos“ (Galateni 3, 18). Aşadar, cine ajunge prin dragoste şi prin înfrânare la o nepătimire ca aceasta, unul ca acela a ajuns după putere la îndumnezeire, la o nepătimire ce se apropie de îngeri. Îngerii au sfinţenie şi neprihănire fără osteneală, după darul lui Dumnezeu prin creaţie. Iar oamenii, şi cu multe osteneli şi lacrimi, numai cu darul şi cu mila lui Dumnezeu ajung la o anumită măsură de neprihănire. „Nu pot diavolii să mişte nici un fel de patimă în om dacă se va găsi în sufletul său dragostea şi înfrânarea, fie că se va afla trupul lui în stare de veghe, fie că se va afla în stare de somn“ (Filocalia, vol. I). Trei sunt stările morale generale la monahi, după Sfântul Maxim Mărturisitorul: Cea dintâi stare constă în a nu păcătui cu lucrul, a doua, a nu zăbovi în minte şi inimă gândurile pătimaşe, iar a treia, a privi cu mintea fără patimă trupurile femeilor şi ale celor ce ne-au întristat.

De ce unii dintre sfinţi numesc pe om înger amestecat? În ce fel omul este înger amestecat? Ce înţelegem prin îndumnezeirea omului?

După cum am spus mai înainte, Dumnezeu a făcut pe om drept, virtuos, lipsit de întristare, fără de grijă, luminat cu toată virtutea şi încărcat cu toate bunătăţile, ca un pom plin de toate roadele. Deci un alt înger amestecat, adică compus din trup şi suflet. Prin trup se aseamănă mai mult cu cei de pe pământ, iar prin suflet, se aseamănă cu îngerii. Termenul final al tainei omului este îndumnezeirea sa prin înclinaţia către Dumnezeu. Omul se îndumnezeieşte prin participarea sa la iluminarea dumnezeiască şi nu prin transformarea sa în fiinţă dumnezeiască. Dumnezeu l-a făcut pe om fără de păcat, iar prin voinţă, liber. Spun fără de păcat, nu pentru că ar fi incapabil de a păcătui, ci pentru că nu are în firea sa facultatea de a păcătui; ci are mai mult libertatea voinţei. Avea omul în rai puterea să progreseze în bine, ajutat fiind de darul lui Dumnezeu, după cum avea şi puterea de a se întoarce de la bine la rău, lucru pe care Dumnezeu îl îngăduia pentru motivul că omul era cu voie liberă. „Nu este virtute aceea care se face prin forţă“, spune Sfântul Ioan Damaschin. Iar pricina pentru care omul se zice şi „înger amestecat“ este mai întâi faptul că, în ipostasul lui, sunt două firi: una văzută şi alta nevăzută, asemenea firii îngereşti. Şi aceasta o arată Sfântul şi marele teolog Grigorie, care zice: „Trebuia să se facă o împreunare din cele două lumi, şi o dovadă a unei înţelegeri mai mari, şi a bogăţiei faţă de firi, ca să fie un fel de unire între natura văzută şi cea nevăzută“. (arhim. Cleopa ILIE, Convorbirea a douăsprezecea)