Răspunsuri duhovniceşti: „Oamenii care se roagă susţin lumea aceasta“

Sfântul Marcu Ascetul spune: „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita Domnul, să-şi aducă aminte de tine“. Îi tare fain! M-am gândit de multe ori la cuvântul acesta şi fac o legătură între el şi ceea ce-mi spunea mama când mergeam la şcoală departe de casă: „Nu-ţi uita de Dumnezeu, nu-ţi uita de rugăciune“. Parcă ar fi fost un cuvânt din Filocalie.

În Scara Sfântului Ioan Scărarul se spune: „Rugăciunea este întărirea lumii“, deci oamenii care se roagă într-un fel susţin lumea aceasta. Ei Îl fac pe Dumnezeu milostiv faţă de lumea aceasta. Sigur că Dumnezeu, dacă a creat lumea aceasta, vrea să fie milostiv faţă de lume şi s-o întărească, dar contribuim şi noi la întărirea lumii cu rugăciunea pe care o facem, rugăciunea fiind nu numai un mijloc de îmbunătăţire personală, ci şi un mijloc de îmbunătăţire a societăţii în care trăim. Rugăciunea are foarte mare importanţă pentru lume în general, ca şi pentru persoanele singuratice, în special; pentru cei sănătoşi şi în bună stare, ca şi pentru cei bolnavi şi în suferinţa. Numai că nu trebuie să rămânem doar la rugăciune când e nevoie de mai mult decât de rugăciune. În Pateric se spune că un părinte, care era mai mare peste o obşte de zece inşi, se ruga lui Dumnezeu ca şi în viaţa de dincolo de mormânt să fie ucenicii împreună cu el. Condiţia pentru aceasta a fost stabilită prin minune dumnezeiască: „Să fie ucenicii la măsurile părintelui“; şi atunci vor putea fi împreună în veşnicie. În viaţa aceasta pământească s-a constatat că ucenicii nu erau la măsurile părintelui, căci ei n-au ajutat pe un bolnav pe care l-au găsit pe cale, pe când părintele, cu toate că era singur, şi-a dat toată silinţa să-l ajute pe acel bolnav, care de fapt nu era un bolnav obişnuit, ci era îngerul lui Dumnezeu, închipuit într-un bolnav fără ajutor. Este interesant de observat că cei zece ucenici ai părintelui, deşi erau cu toţii împreună, nu s-au simţit îndemnaţi să facă ceva concret pentru cel ce se întâmplase a le fi în cale, în timp ce părintele, singur fiind, s-a gândit să-l transporte în spate şi să nu-l lase acolo unde îl întâlnise. Pe mine, de la prima lectură a acestui pasaj din Pateric, m-a surprins felul cum a întâmpinat bolnavul de pe cale constatarea celor zece ucenici, că n-au ce să facă cu el. Bolnavul, ca şi cum ar fi fost de acord cu ei, că într-adevăr n-au cum să-l ajute, a zis: „Duceţi-vă şi rugaţi-vă pentru mine“. Mie, acest cuvânt a continuat să-mi rămână în minte ca o ironie. Bineînţeles, are şi rugăciunea rostul ei, dar ea nu înlocuieşte şi nu suplineşte ceea ce s-ar mai putea face şi ceea ce ar mai trebui făcut, adică mila, ajutorul material efectiv. Rugăciunea în care nu-ţi pui inima pentru aproapele nu-i rugăciune, ci formalitate şi profesionalism. Numai la rugăciune putem să ştim ce legătură avem cu Dumnezeu, ce legătură avem cu oamenii.

(arhim. Teofil PĂRĂIAN, Despre rugăciune)