Cum pot contribui călugării la mântuirea, povăţuirea şi catehizarea mirenilor?
Întâi printr-o comportare cuviincioasă, nesminţitoare, iubitoare şi cu râvnă în toate, în biserică şi în afara ei; o râvnă fără alt interes decât mântuirea. Apoi, în contact direct cu mirenii, prin liniştea, bucuria mare şi aşezarea lor, că, prin harul lui Dumnezeu, au plecat cu totul la sfatul Evangheliei, la slujire şi sârguinţă neîncetată pentru Hristos.
Apoi, să le vorbească smerit despre iad şi despre rai cu toată convingerea şi să-i sfătuiască, fără să-i judece, că viaţa aceasta este prea scumpă pentru a o petrece numai în deşertăciuni, că ei pot trăi în lume ca nişte creştini, căci au destule îngăduinţe pentru neputinţele lor, dar să nu-şi înstrăineze sufletele de la Hristos. În foarte multe cazuri tot pilda vieţii călugărului vorbeşte mai puternic inimilor nepăsătoare sau chiar împietrite ale mirenilor. Sfântul Vasile spune: „Să nu ruşinăm pe cei ce-şi pun nădejdea în noi. Să nu-i smintim“.
În general, viaţa de mănăstire, cu slujbe mai trăite şi îmbogăţite, precum şi rânduială în toate sectoarele mănăstirii, făcute cu un sentiment şi o dorinţă îngerească, ca pentru Hristos, ar putea să-i folosească şi să-i determine să vrea să gândească mai mult la mântuire. (arhim. Arsenie Papacioc, Convorbiri duhovniceşti, vol. I)
.jpg)
