De mic copil, poveștile îmi desenau lumea, iar frumuseţea lor părea să curgă din gura celor mai în vârstă ca un izvor fără sfârșit. Basmele, sărbătorile, legendele erau ca niște fire de aur pe care doar Dumnezeu știe de unde și cum le țeseau. Le ascultam fascinat și, cu trecerea anilor, am început să le notez într-un caiet simplu, al cărui cotor păstrează acum povara celor 60 de ani trecuți peste el. În filele lui s-au adunat amintiri, poezii și mărunțișuri aparent irelevante, dar care pentru mine poartă sufletul copilăriei.
Răspunsuri duhovniceşti: Poţi iubi un animal, dar să îl iubeşti ca pe un animal
Ce le-aţi spune celor care zic că cel mai bun prieten al omului este o pisică sau un câine?
Acuma să mă iertaţi, dar aş zice că şi el seamănă cu câinele şi cu pisica. Ce să zic?! Nu e firesc, pentru că-i o coborâre, deşi se zice: „Câinele ce-mi stă-n ogradă,/ Îi arunc de azi pe mâine,/ Pentru paza lui cinstită,/ Câte-un colţ uscat de pâine./ Şi de câte ori mă vede/ Prin ogradă sau în prag,/ Câinele, cu-a lui privire,/ Îmi arată atâta drag,/ Încât grai de om să aibă,/ Şi iubirea lui fierbinte/ mai duios el n-ar fi în stare/ Să ţi-o spună în cuvinte/ Un argat ţinut de milă/ Şi sătul numai de bine/ Cu nespusă vrăjmăşie/ Caută mereu la mine./ Şi din două animale/ Căror-astfel le dau pâine,/ Eu mă-ntreb în toată clipa:/ Care-i om şi care-i câine?!“
Adică există posibilitatea să iubeşti un animal, dar îl iubeşti ca animal, nu altfel; ţi-e simpatic un căţeluş…, sau un motan… (Duhovnici români în dialog cu tinerii, arhim. Teofil PĂRĂIAN)



.jpg)