Rațiunea sofistă și sofisticată...

Pare-se că Dumnezeu permite răul cu un anume folos. Și asta pentru că Dumnezeu îngăduie răul ca mijloc, nu ca scop. Și răul fizic, ca boală și suferință, nu poate fi obiectul voinței divine, dar Dumnezeu îl folosește ca mijloc pentru obți­nerea unui mai bine. În acest sens, Richard Swinburne vorbește despre „apărarea întemeiată pe forme superioare de bine” arătând că Dumnezeu îngăduie „forme de rău ce creează oamenilor opor­tunități pentru a săvârși acțiuni eroice care denotă curaj, răbdare, compasiune”.

Dar n-ar fi trebuit, oare, ca Dumnezeu să creeze numai acele ființe umane despre care știa că nu vor păcătui? Dar ar fi fost acesta un progres? În fond, nu intră în demnitatea Creatorului ca ­propriile făpturi să fie ademenite pentru a face numai binele, dacă acesta n-ar fi ales din propria inițiativă. De ce? Pentru că într-un anume fel binele ar fi impus, iar binele impus, arată Teologia Ortodoxă, nu are forță transformatoare. Mai apoi, eliminând păcatul, din fața ochilor, n-ar mai fi fost salvată și intenția de a greși. Binele presupune proba elec­țiunii, proba alegerii. Nu este suficientă evitarea răului, pentru consolidarea binelui. Astfel, exersarea binelui din lucru devine un imperativ atât pentru a îngrădi, cât și a contracara multiplele forme de acțiune ale răului. Ca atare, binele se poate impune altfel; atunci când subiectul uman a devenit el însuși bun, binele are o forță iradiantă asupra celorlalți. Binele inspiră, dar te convinge totodată.

Astfel că păcatul primilor oameni nu este atât o alegere directă a răului, cât o alunecare spre rău, întrucât dacă ar fi ales binele s-ar fi consolidat în existența cea bună. Refuzul binelui oferă posibilitatea apariției răului. Stagiritul avea și el dreptate: ce este răul? Binele în potențialitate. Continuând, afirmăm că Dumnezeu permite răul fără să-i fie autor. Pe ce ne bazăm? Mai întâi, Dumnezeu, ca principiu al binelui, nu poate crea răul. Altfel în Dumnezeu ar exista o voință pervertită. Dar cum în Dumnezeu natura și voința coincid, fiind esențialmente bune în sine (Dumnezeu face câte voiește), răul nu-I aparține. Apariția misterioasă a răului ține de taina libertății. Lucifer, prin răzvrătirea sa, introduce un principiu al negației în existența creației, prin exacerbarea orgoliului și pervertirea voinței sale, introducând un element neintenționat de Dumnezeu în planul creației, iar protopărinții introduc negația în propria ființă slăbind elementul volitiv existent, instrumentalizând libertatea. Cum răul nu are o autonomie proprie (altfel ar fi maniheism), el trebuie să se „grefeze” pe un subiect, să se atașeze pe o voință pe care să o pervertească, precum rugina se alipește de fier măcinându-l. Ca atare, a permite răul este cea mai bună cale pentru a dobândi lumea cea mai bună. Precedentul expe­riențial ne-a demonstrat de multe ori tuturor că unele rele ne conduc spre un bine mai mare. Stomatologul poate provoca o durere de dinți pacientului, nu de dragul durerii, ci pentru binele său. Mai apoi, mila se poate dezvolta în condițiile unei suferințe. Răbdarea se poate dobândi în cir­cumstanțe dureroase. Tăria de caracter nu se poate ivi fără suferință. Se poate ca răul să aibă consecințe pozitive, dar asta nu face răul bun. Când este răul bun? Când fie i se divulgă strategia, conștientizându-i mecanismul de acțiune pervers, fie când nu există. În rest, răul nu este nici natural, nici progresist, nici imoral, nici amoral. Ci anormal. Sau, cum spun Sfinții Părinți, existență fără consistență. Justificându-l, îl multiplici. Iar de aici suferința. Există în acest sens o algebră a suferinței, descrisă de Pareyson, unde minus cu minus dă plus, unde răul plus libertatea exprimate de om ca negativitate oferă suferința ca pozitivitate.

Ce-i pozitiv în suferință? Suferința poate steriliza un rău, când este observată ca sens, nu ca simptom. Suferința presupune pierderi, dar și posibile câștiguri. Suferința suportată, derivată din iubirea lui Hristos Care a suferit Cel dintâi pentru om, posedă „virtuți dezinfectante”. Prin ea se poate birui răul. Suferința unificată în iubire devine jertfă adusă lui Dumnezeu. Chiar moartea, din efect al păcatului, primită cu credință, devine jertfă adusă lui Dumnezeu, devine mijloc de vindecare a răului. Ba, mai mult, o suferință răbdată cu credință, fără cârtire, devine cauză a altor virtuți: suferința dezvoltă răbdarea, răbdarea dezvoltă nădejdea, nădejdea dezvoltă pacea. Astfel, resemnificarea suferinței oferă un conținut inepuizabil și rațiunii, oferindu-i prilej de analiză, aprofundându-se în circuitele sale specifice, prin intermediul credinței. Fără să aspire la credință, ra­țiunea triumfalistă va face din suferință un argument apostatic împotriva lui Dumnezeu. Ori credința n-a contestat niciodată rațiunea, ci excesele ei, pretențiile ei de raționalitate perfectă, ra­țiunea dând temei prin rațio­nament și logică unei porniri neraționale, degradând spiritul în sine, fiind privit ca un factor deranjant al vieții, cum ar spune părintele Stăniloae. Și astfel a devenit sofistă și sofisticată.

Dobândind proceduri noi de cunoaștere, rațiunea sofisticată nu mai are repere. Binele este negat, dacă este centrat în ontologic, și transferat unor „structuri” legislative menite să denunțe transcendența, pentru a sabota moralitatea și caracterul ei supranatural. Iată pofta egoist agresivă a rațiunii demonstrative, care nu dorește să perceapă ființa umană în caracterul ei integrativ. Să ne temem că răul se poate impune prin șantajul mai răului? Da! Părintele Stăniloae avertizează că după cădere progresul în bine se face în luptă cu răul, deci indiferența este o stare de complicitate cu actul tâlhăresc al răului. Dar să nu uităm că în puterea răului stă slăbiciunea lui. Ca atare, răul există, dar Dumnezeu este! Iată o veste bună!