Raţiunile inimii

„Adio“, spuse vulpea: „Iată secretul meu. E foarte simplu: Noi nu vedem bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi“ (Antoine de Saint-Exupéry, „Micul prinţ“).

Nu mai este o noutate faptul că inima omului are în structura ei biologică celule asemănătoare cu cele care se găsesc în creier. Mai mult chiar, s-a descoperit că structurile neuronale ale inimii au şi ceva în plus. Concomitent cu posibilitatea memoriei, are şi o simţire conştientă aparte, de care creierul nu dispune.

Toate aceste descoperiri ştiinţifice confirmă ceea ce teologia a mărturisit dintotdeauna, şi anume că omul „gândeşte cu inima“. Că de fapt centrul spiritual al tuturor gândurilor umane este inima, funcţia creierului fiind aceea de a decodifica şi de a transpune în cuvinte unele din gândurile inimii. În acest sens spune Mântuitorul: „Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule“ (Mt. 15, 18-19).

Fixarea centrului de gândire şi de acţiune în inimă are consecinţe binefăcătoare pentru existenţa omului. Mai exact, poate reorienta pe om de la fascinaţia exterioară, de la imaginaţia periculoasă, de la cerebralismul exagerat şi anost către taina interioară a fiinţei sale, către meditaţie şi către simţirea revigorantă a vieţii. De fapt, vorbim de o recentrare a omului pe taina de duh a fiinţei sale, acolo unde se regăsesc toate bunele simţiri ale vieţii.

De asemenea, potrivit raţiunilor inimii, oamenii trăiesc viaţa intensiv, distingându-se de cei care aleg simpla vieţuire vegetativă. Pur şi simplu, atunci când omul alege să existe doar după logica minţii sale, fără să apeleze la raţiunile inimii, ajunge să-şi transforme propria viaţă într-un mecanism artificial, căruia îi devine captiv. În acest mod se comportă toţi aceia care nu acceptă decât realitatea ce poate fi conceptualizată în sisteme logice de gândire. Sunt toţi aceia care refuză orice acţiune care, zic ei, nu are logică. Din păcate, ei sunt aceia care nu pot crede şi iubi, pentru că nimeni nu poate crede sau iubi cu mintea. Gândindu-ne la ei, putem lesne înţelege cum am ajuns să trăim vremuri atât de reci, atât de robotizate şi de schematizate, în care sunt înlocuite iubirea cu plăcerea, credinţa cu părerea şi certitudinea cu opinia.

A nu se crede că aceşti oameni nu au inimă sau că ei au o altă structură biologică. Deşi par a nu avea, pentru ei adesea folosindu-se bine cunoscuta expresie „n-are inimă“, întrucât de bunăvoie îşi mută centrul existenţei din inimă în creier, sau cel puţin aşa vor ei a crede. În realitate, şi la ei centrul mişcării şi al gândirii rămâne în inimă. Numai că toată atenţia lor cade doar pe analizele creierului, scăpându-le din vedere toate acele gânduri ale inimii pe care analiza conceptuală nu le poate prinde şi care, tocmai ele, alcătuiesc „sângele“ tuturor simţirilor vii.

Fără a fi în defavoarea acestora, există şi oameni care se „încăpăţânează“ să trăiască după o altă logică, după logica inimii. Aceştia nu sunt nici pe departe oameni exageraţi sentimentali, romantici incurabili sau alogicii vieţii. Doar că ascultă şi înţeleg mai mult şi mai bine „glasul inimii“. Pentru ei experienţa este prioritară, şi apoi vine conceptualizarea. Ei simt că viaţa este mult mai nuanţată şi mult mai intensă şi trece dincolo de puterea de exprimare a minţii. De aceea iubesc viaţa după o altă logică şi cred cu o altă raţiune, convinşi fiind că „inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte“ (Blaise Pascal). Altfel zis, aceşti oameni, dincolo de tot ceea ce pot cuprinde cu mintea şi cu raţiunea, păstrează un rest apofatic, adică o taină a tuturor lucrurilor şi a lor deopotrivă, care îi depăşeşte şi cărora se pleacă smerit şi înţelept.

De fapt, diferenţa între unii şi alţii se produce la nivelul inimii. După cum am observat, Mântuitorul lasă să se înţeleagă că din inimă ies gândurile bune şi rele (Mt. 15, 18-19), iar de această realitate paradoxală se minunează Sfântul Iacov atunci când exclamă: „Oare izvorul aruncă din aceeaşi vână şi apa dulce, şi pe cea amară? (Ic. 3, 11). Prin urmare, inima este şi rămâne adevăratul centru spiritual al omului, fiind laboratorul gestaţiei tuturor gândurilor şi al simţirilor noastre. De modul în care ştim să-i intuim glasul şi să-i simţim mişcările depinde starea în care ne petrecem clipele vieţii. Dincolo de raţiunile şi cugetele ei, nu rămânem decât simple trestii clătinate de vânt.