Ratoșele din Moldova - răscruci ale drumului și ale sufletului

Vineri, 3 octombrie, la Hanul Ancuței din localitatea Tupilați, județul Neamț, spațiu mitic al povestirii, unde trecutul și prezentul se întâlnesc într-o atmosferă de legendă, luminată de farmecul graiului și al sufletului moldovenesc, a avut loc lansarea volumului Ratoșele din Moldova: file de monografie, semnat de Angela Paveliuc Olariu. Scrierea, una inedită în peisajul etnografic românesc, reunește rezultatele acti­vității științifice a distinsei cercetătoare referitoare la hanurile sau ra­toșele românești - atât cele care mai există, cât și cele dispărute -, urmare a muncii neîntrerupte de pe par­cursul a aproape patru decenii, după cum mărturisește însăși autoarea în Argumentul cărții.

Câteva repere biografice ne dezvăluie faptul că ne aflăm în fața unei lucrări științifice de reală valoare și profunzime, rod al unei existențe dedicate cercetării, culturii și păstrării identității noastre tradiționale. Angela Paveliuc Olariu se impune ca una dintre cele mai importante personalități ale etnografiei contemporane, prin bogăția cercetărilor, rigoarea științifică și sensibilitatea de scriitor cu care a valorificat patrimoniul spiritual și material al poporului român. Născută în anul 1938 în Basarabia și formată intelectual la Iași, absolvind Facultatea de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, și-a dedicat întreaga via­ță descoperirii, conservării și trans­miterii tradițiilor românești. A desfășurat o amplă activitate muzeografică, aflându-se succesiv la conducerea Muzeului din Câmpulung Moldovenesc, a Muzeului Jude­țean Botoșani și a Muzeului Etnografic al Moldovei din Iași, instituții pe care le-a transformat în centre vii de cultură, unde memoria satului a fost prezentată cu autenticitate și demnitate. Prin inițiativele sale a reor­ganizat colecții, a pus bazele unor muzee și case memoriale de referință, precum Casa Memorială „Nicolae Iorga” din Botoșani, Casa Memorială „George Enescu” din Liveni sau Muzeul „1907” de la Flămânzi, dovedind o vocație de ctitor cultural.

Cercetările sale, efectuate în toate zonele etnografice ale României, au fost însoțite de o intensă activitate publicistică, materializată în peste douăzeci de volume, sute de studii și articole, devenite repere ale literaturii de specialitate. Între titlurile de referință se numără Arta populară din zona Botoșanilor - Portul popular, Ceramica populară, Zona etnografică Botoșani, Mobilierul tradițional din Moldova, Ouă încondeiate din zonele etnografice Botoșani și Câmpulung- Moldovenesc, Usturoiul - aliment, magie, medicament, Cultul busuiocului la români, Simbolistica pragului la români, precum și Monografia comunei Cristinești. Prin aceste lucrări, autoarea a reușit să surprindă în egală măsură dimensiunile practice și simbolice ale culturii populare, descoperind legături subtile între viața cotidiană a satului și universul sacru al credinței.

Revenind la volumul recent lansat, precizăm că în istoria noastră hanurile sau rateșurile au reprezentat mai mult decât simple popasuri pentru drumeți. Ele au devenit adevărate răscruci ale destinului, locuri de întâlnire între oameni, între lumi și chiar între planuri spirituale. Călătorul, obosit de drum, își găsea aici nu doar hrană și adăpost, ci și prilej de a împărtăși povești, de a primi o vorbă bună și de a nu se simți singur în călătoria lui. Hanurile românești au păstrat, de-a lungul veacurilor, chipul ospitalității strămoșești, în care binele făcut străinului era privit ca o datorie sfântă, o virtute ce aducea binecuvântarea lui Dumnezeu.

În tradiția noastră, termenii „han” și „rateș” se întâlnesc adesea ca sinonime, însă cu nuanțe distincte: dacă hanul desemna, în general, locul de popas al negustorilor și al călătorilor de pe marile drumuri comerciale, rateșul purta o notă mai arhaică și mai moldovenească, evocând popasurile rustice de la răspântiile satelor, unde dru­meții găseau adăpost, hrană și o clipă de tihnă între două călătorii. Toate rateșurile pot fi considerate hanuri, dar nu toate hanurile erau rateșuri.

Așezate la răscruci de drumuri comerciale și la margini de târguri, hanurile au fost pentru români atât cetăți de apărare, cât și vetre de viață comunitară. Zidurile groase și porțile întărite ofereau siguranță negustorilor, dar și pace în sufletele celor aflați în grija lor. Hanurile mari aveau curți încăpătoare, grajduri, beciuri boltite, odăi pentru oaspeți și câte o tindă largă în care ardea mereu un foc de vatră. Atmosfera era un amestec de zgomot și tihnă: strigătele vizitiilor și tropotul cailor se împleteau cu cântecul lăutarilor, iar peste toate plutea sentimentul că în acel spațiu lumea trăia protejată de primejdiile drumului.

Tradiția românească s-a caracterizat întotdeauna printr-o ospitalitate înrădăcinată într-o credință puternică. De aceea, în numeroase hanuri se găseau icoane agățate la intrare, cu o candelă aprinsă, semn că și călătorul necunoscut putea intra aici sub ocrotirea Domnului. Hanul nu constituia doar un loc de petrecere ori de negoț, ci și un spațiu al comuniunii sufletești. Acolo se spunea rugăciunea de seară, se închina un pahar de vin în amintirea celor plecați și se rosteau vorbe cu tâlc, ce rămâneau în inima ascultătorului asemenea unei predici.

Scriitorii noștri au înțeles că hanul reprezintă mai mult decât un simplu adăpost: el este un simbol al popasului spiritual și al întâlnirii dintre oameni. Mihail Sadoveanu, în volumul Hanu Ancuței, a surprins cu o măiestrie neegalată această atmosferă. Hanul Ancuței nu se arată ca un han oarecare, ci devine o adevărată cetate a povestirii, un loc unde timpul se oprește pentru ca oamenii, adunați în jurul vinului și al gazdei ospitaliere, să-și depună în povești comorile sufletelor. Acolo, memoria colectivă a satului și a neamului se înnoiește prin fiecare istorisire, care poartă cu sine o învățătură.

Despre toate aceste aspecte ne vorbește cartea Ratoșele din Moldova. File de monografie, o lucrare de referință, apărută la Editura Quadrat din Botoșani, într-o prezentare tipografică excelentă. Scrierea ne conduce prin universul hanurilor și ratoșelor din întreaga Moldovă, prezentate sistematic, pe județe, fără a omite nici așeză­mintele similare din Basarabia, integrând astfel întregul spațiu istoric și cultural al acestei provincii. De un interes aparte este capitolul dedicat prezenței ratoșelor în literatura română, unde autoarea evidențiază faptul că asemenea zidiri nu au constituit doar o realitate socială și economică a trecutului, ci și un motiv literar recurent - un loc al întâlnirii și al destăinuirii, al dialogului și al reflecției, devenit simbol al comuniunii umane și al continui­tății spirituale în cultura noastră.

Felicitând-o cu toată considerația pe distinsa cercetătoare și scriitoare Angela Paveliuc Olariu, care se apropie de binecuvântata vârstă nonagenară, îi adresăm cele mai sincere urări de sănătate, îndelungată înzilire și putere de muncă, dorindu-i să continue, cu aceeași prospețime a spiritului și cu aceeași fervoare științifică, osteneala de a aduce la lumină frumusețea nepieritoare a tezaurului cultural românesc.