Reaprinderea candelei

În ţinuturile septentrionale ale Europei, în Scandinavia, sămânţa neamului românesc

nu-i şi n-a fost niciodată prea multă. Românii îi preţuiesc pe nordici, admiră felul riguros în care aceştia îşi orânduiesc viaţa, au cuvinte de laudă despre tăcerile lor atât de grăitoare şi dau înaltă apreciere aşezământului social scandinav, bizuit pe principiul creştin al iubirii aproapelui. Nu este chiar pe placul lor glacialitatea climatică a acelor pământuri, ce se însoteşte de răceala omenească, luând chipul unei distanţări şi izolări, uneori stânjenitoare. Meridionali, semenii noştri iubesc mult soarele arzător, cuptorul ceresc şi nu-s prea încântaţi de sclipătul de gheaţă al astrului de pe bolta nordică. Aceste date psihosomatice nu-i pun în incompatibilitate cu seminţiile dinspre Polul Nord. Iarna, cu gerurile cele siberiene, ce bântuie şi pe la noi, ca şi pe la latitudini mult nordice, pare să fie un element de convergenţă. În procesul emigraţionist, ce i-a prins în vârtejul său turbionar pe concetăţenii noştri, tot mai mulţi sunt cei care optează să se stabilească în Peninsula Scandinavă. Calitatea diasporei Nordului este pe măsura exigenţelor presupuse de integrarea în aceste ţări, unele din cele mai dezvoltate din lume. Când am vizitat în 1996 Norvegia, ca invitat al N.R.K, Radioteleviziunea publică norvegiană, am întâlnit un inginer electronist român care se bucura de un prestigiu unanim în acea comunitate, pentru că realizase modernizarea studiourilor tv. Tot la Oslo am avut plăcerea să o reîntâlnesc pe Manuela Pavel, o rudenie a soaţei mele Ecaterina, care desfăşura o carieră de succes pe scena Operei Naţionale a Norvegiei. O poetă remarcabilă a României, Gabriela Melinescu trăieşte de decenii în Stockholm, unde şi-a câştigat o bună reputaţie şi se manifestă, cu şarmul ei special, ca un factor de unire spirituală între România şi Suedia. La Lund, în aceeaşi ţară, a vieţuit un prieten statornic al culturii şi limbii române, Alf Lombard, romanist de anvergură universală, ştiutor şi vorbitor de română. Am dialogat cu domnia sa epistolar şi chiar telefonic odată, când m-am aflat în Suedia ca jurnalist. Publicasem scrisorile pe care savantul suedez le trimisese în perioada interbelică profesorului meu de la Fălticeni, Aurel George Stino, care devenise, tot prin corespondenţă, sfătuitor al lui Lombard într-ale românisticii şi României. Multe altele sunt punctele de sutură între aceste două extremităţi continentale, cum la fel de mari sunt diferenţele.

Ca să se adapteze şi să-şi afle locul în aceste pământuri, cu care rezonează mai greu temperamental, românii au simţit acut nevoia povăţuirii duhovniceşti. Cu slujitorul bisericii strămoşeşti lângă ei, conaţionalii noştri au îndepărtat mai uşor singurătăţile, şi-au căpătat un ocrotitor în stare a-i asculta când le era mai greu. Depărtarea de ţară se micşora ca prin minune, tânga se domolea şi înstrăinarea părea dintr-odată suportabilă.

Doritul duhovnic şi-a făcut apariţia pentru prima oară pe meleag scandinav, în 1971, când patriarhul Justinian l-a trimis la Stockholm să-i păstorească pe emigranţii români, pe părintele Alexandru Ciurea. Un cleric "… cu merite indiscutabile de preot, profesor, om de rafinată cultură şi ecumenist de prestigiu", cum îl caracterizează într-un articol din "Candela Nordului" un învăţat al Ortodoxiei româneşti, preotul prof. univ. dr. Mircea Păcurariu. Părintele Ciurea a întemeiat cea dintâi parohie a ortodocşilor români din Scandinavia, iar din 1973, omul de carte a editat şi o revistă, "Candela Nordului", care prelua titlul unei publicaţii de profil religios din Bucovina, suprimată odată cu raptul sovietic al ţinutului românesc.

"Candela Nordului" a apărut neîntrerupt din 1973 până în 1998. După exact zece ani, flacăra untdelemnie s-a aprins, iar nordul cel mai de nord luminează mângâios acum sufletele mult mai multor români stabiliţi în Scandinavia. (Va urma)