Recunoștință patriarhală pentru strana lăcașurilor de cult

Întocmai dialogului liturgic dintre altar și strană, când preotul ros­tește cele rânduite, iar cân­tă­rețul-psalt răspunde: „Doamne, miluiește”; „Ție, Doamne”, „Dă, Doamne”, într-un chip simbolic asemănător se cuvine a întoarce un gând de recunoștință dezinteresată Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru inspirația de a iniția un an comemorativ dedicat imnografilor și psalților, la finalul căruia a fost prevăzută acordarea Diplomei comemorative 2023 tuturor cântăreților bisericești pensionari, angajați și voluntari, care s-au rugat și se roagă prin cântare în stranele lăcașurilor din Arhi­episcopia Bucureștilor.

Cele peste 750 de diplome trimise recent către mănăstiri și parohii, de la oraș până la cel din urmă sat din Ilfov și Prahova, poartă în centru icoana a doi mari imnografi ai Bisericii - Sfinții Andrei Criteanul și Ioan Damaschin -, numele și încadrarea cântărețului căruia i se acordă și denumirea mănăstirii/ parohiei unde își desfășoară activitatea, urmate de textul: „În semn de prețuire și recunoștință pentru merite deosebite în apărarea credinței ortodoxe, promovarea culturii și intensificarea vieții creștine. Dată în Reședința Patriarhală din Bucu­rești, în anul mântuirii 2023, luna noiembrie, ziua 23”. Apoi documentul este întărit de semnătura chiriarhală și pecetluit de ștampila de la Cabinetul Patriarhului.

Diplomele au fost înmânate cân­tăreților festiv pe parcursul lunii ianuarie, mai întâi la Palatul Patriarhiei, apoi la sediul fiecărei protoierii a eparhiei.

Gestul simbolic al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel nu este unul mărunt, ci cuprinde în sine mulțumire reală și încurajare de părinte spiritual, îndreptate de la cel dintâi ostenitor al Bisericii până la cel din urmă. Recunoștința sau mulțumirea este modul cel mai ­profund și sănătos de a ține legătura cu cineva, modelul fiind Mântuitorul Hristos, Capul Bisericii, Care ține legătura euharistic cu Trupul Său eclesial. „Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi”, îndeamnă cu stăruință Sfânta Scriptură. „Gura care mulțumește pururea primește binecuvântare de la Dumnezeu; și în inima în care stăruie mulțumire se revarsă harul”, aflăm din Filocalie.

Cel puțin în ultimele decenii, dar aproape cu siguranță și mai în urmă în istoria Bisericii Ortodoxe Române, nu este cunoscut un fapt asemănător, anume ca ierarhul să fi acordat diplome de recunoștință tuturor psalților de care știe că activează în eparhia sa. Pe măsură ce trec anii, diplomele de astăzi vor căpăta o valoare simbolică cu atât mai mare pentru destinatari și urmași: cândva a fost un an al psalților, ­cândva un Patriarh i-a cinstit pe toți cântăreții bisericești.

Aceste distincții descoperă faptul firesc că lucrarea fiecăruia are valoare și este indispensabilă în viața organismului eclesial. Conform tradiției creștine de veacuri, neîndoielnic fără psalții care asigură cântarea la strană nu se poate. Ca și în alte domenii de activitate este cunoscută așa-zisa categorisire a personalului în superior și inferior. În cazul Bisericii, cler superior și cler inferior. Dincolo de orice context socio-profesional, lucrarea în sine a cântărețului nu conține nimic inferior și se află într-o interdependență practică cu cea a clericului hirotonit. În plus, mai ales în parohiile urbane, distanța culturală dintre psalt și preot aproape că nu mai există, întrucât nu puțini cântăreți bisericești au studii ca preoții, fiind licențiați în Teologie, unii cu duble specializări, iar alții chiar cu doctorat.

De-a lungul timpului, statutul cântărețului bisericesc a traversat vremuri mai mult sau mai puțin bune, la mijloc aflându-se constant o anume vulnerabilitate legată de pregătire și salarizare. Cu toate acestea el a răzbătut. Au fost cân­tăreți care și-au manifestat statornicia și fidelitatea față de preot și Biserică o viață întreagă, unii dintre ei, în special la sate, nemaifăcând nimic ­altceva. Alți credincioși, dă­ruiți cu ureche muzicală și voce de la Dumnezeu, după pensionarea din diferite ramuri de activitate au devenit oameni de încredere ai Bisericii, pe care preoții s-au bazat ani de-a rândul, săptămână de săptămână, pentru buna săvârșire a slujbelor. „Domnul Ion, Nea Titi Dascălul, Niculae, Fratele Vasile, Marian, Costică” sunt nume concrete, dar și generice care rămân, cel puțin un timp, în memoria recunoscătoare a fiecărei comu­nități parohiale. Între altele, bine au făcut unii dintre ei că au lăsat scris pe crucile de la căpătâi și faptul că au fost cântăreți bisericești. Asemenea preoţilor, care nu apar pe crucea de mormânt decât cu mențio­na­rea identității lor profesionale sfinte, asemenea trebuie procedat pentru orice fiu sau fiică spirituală care a purtat o anume ascultare în Biserică. În acest sens, alături de duhovnicul lor, am avut binecuvântatul prilej să mă îngrijesc de monumentul funerar al unui bun protopsalt și fost coleg de strană, dar și al unor doamne din comitetul parohial.

Recursul comemorativ este revitalizant și revelator. Pe vremea marilor protopsalți-compozitori, precum A. Pann, D. Suceveanu, Șt. Popescu, unii dintre ei distinși cu ranguri boierești, se vorbea de „elogiosul titlu de dascăl”. Astăzi, chiar dacă cuvântul este arhaizat și uneori nu are o acoperire culturală corespunzătoare, totuși, termenul în sine, asociat și cu alte sinonime ale sale, are o relevanță încă actuală. Țâr­cov­nic, un echivalent al său, derivă de la termenul de bază biserică, fiind sinonim cu dascăl/ cantor/ pălimar, în sensul de cân­tăreț bisericesc sau/ și persoană care îngrijește biserica. Datorită faptului că are o prezență extinsă în lăcașul de cult, în tradiția bisericească românească sau în con­știin­ța creștină populară, dascălul/ țâr­covnicul ori persoana care îngri­jeș­te biserica - dacă nu cumva este una și aceeași - a fost numită cu însuși numele bisericii. Faptul este justificat, întrucât, într-adevăr, această persoană își păstrează până astăzi un rol practic esențial pe lângă preot.

Tot în trecut, din descendența cântăreților bisericești au răsărit stele. De pildă, una dintre perso­nalitățile care au cântat în tinerețe la Biserica Dobroteasa din Bucu­rești, unde cânt și eu la strană de peste două decenii, a fost reputatul istoric bisericesc și academician contemporan, profesorul-bizantinist Emilian Popescu, fiu al cântărețului bisericesc Gheorghe Popescu din Orleștii Vâlcei. Întrebat într-un interviu dacă în familie a avut un model anume de viețuire creștină, a răspuns cu limpezimea-i specifică: „Am avut mai multe, dar în primul rând pe părinții mei, care au fost foarte credincioși. Tatăl meu (condamnat politic), fiind înzestrat de Dumnezeu cu o voce foarte bună, a fost cântăreț bisericesc. Toată viața a cântat, L-a slăvit pe Dumnezeu. Chiar și în timpul Primului Război Mondial. Era tânăr pe atunci. Era cântărețul regimentului. Și a continuat să-L preamărească pe Dumnezeu prin cântare, până spre sfârșit. S-a stins la 94 de ani”.

Cântarea la strană nu este ceva nesemnificativ; observi asta numai când realizezi că cele mai „distilate” învățături de credință ale Sfinților Părinți, cristalizate prin sinoade ecumenice și fixate în cărțile de cult, sunt purtate către auzul credin­cio­șilor prin dicția și vocea cântărețului de la strană.

Așadar, nu putem decât să pre­țuim gestul onorant al Patriarhului României față de cântăreții bise­ricești și să avem în gând cuvintele dintr-un frumos acatist receptat în patrimoniul imnografic mai nou al Bisericii: „Arată-ne şi de acum înainte mila Ta, celor care cântăm: Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci! […] O, Preabună și de Via­ță-Făcătoare Treime, primește mulțumire pentru toate milele Tale şi ne arată vrednici de binefacerile Tale ca, înmulţind talanţii care ne-au fost încredinţaţi, să intrăm în veşnica bucurie a Domnului nostru cântând cântare de biruinţă: Aliluia!”