Recunoştinţă şi iertare

Fascinaţi de competenţele şi performanţele ştiinţei şi tehnologiei contemporane, am dat uitării celebrele întrebări kantiene „ce pot să ştiu?”; „ce trebuie să fac?”; „ce îmi este îngăduit să sper?”. Punem întrebări precise, pragmatice, aşteptând răspuns cert şi imediat la un simplu click. Se induce subliminal sentimentul că, prin intermediul virtualităţii, suntem stăpâni ai realităţii în care omul trăieşte şi pe care o schimbă după voia şi posibilităţile sale. De pe la sfârşitul veacului trecut au apărut comunitatea virtuală şi mediul virtual. Se vorbeşte de „teleprezenţă” şi chiar de „teleexistenţă”, încât te întrebi, cât de real mai poate fi omul? Până şi rostirea cea de toate zilele este secătuită de sens, searbădă, prin aşa-zisa „actualizare” devenită endemică. Limba nu mai este „ca un fagure de miere”, şi nici măcar de „lemn”, ci una… artificială, din care am alungat cuvintele în care ne regăseam după chipul şi asemănarea Ziditorului. Obsedaţi de dorinţa de a fi „la zi”, desconsiderăm mereu că informaţia nu este cunoaştere, singura care dă seama de om chiar şi când spunem ca Socrate că „ştiu că nu ştiu nimic”, adăugând „dar ştiu că pot şti mai mult decât ştiu”.

E toamnă şi roadele sunt bogate, iar noi, grăbiţi, le gestionăm, facem proiecte. Oare nu e timpul să ne întrebăm ca odinioară David: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că aceste cuvinte sunt ale unui suflet plin de recunoştinţă care vrea să răsplătească binefăcătorul prin faptul de a da fără să considere că dă ceva vrednic de El. Ce rost ar avea o asemenea întrebare într-o cultură a „derizoriului”, a „spectacolului”, centrată pe „imagine” pentru care s-a creat şi o disciplină - anume „ima­gologia”? De fapt, mai întâi, cunoaşterea este dijmuită de relativitate şi apoi pentru că am alungat în neştire recunoştinţa pentru Cel Căruia Îi datorăm binele primit. Se mai adaugă facilităţile aduse de tehnologiile contemporane care se întrec a asigura confortul şi divertismentul, devenit o industrie. Nu prea mai este timp să spunem cu psalmistul „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”. Nu mai avem timp să fim recunoscători faţă de Dumnezeu şi nici faţă de aproapele care ne-a întins o mână de ajutor. Nu mai re-cunoaştem binele făcut de Cel de la Care „vin toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit~. S-a ajuns până într-acolo încât omul se crede „vindecat” până şi de teama de Dumnezeu, „începutul înţelepciunii”, şi, înfometat de senzaţional, se lasă purtat de vremuri într-o lume în care totul e permis. Prea puţini sunt cei care ştiu şi doresc să caute „mai întâi Împărăţia cerurilor”, pentru ca apoi „celelalte să se adauge lor”.

Să nu mai zăbovim într-o realitate potrivnică şi să ne întoarcem la Dumnezeu, să-I aducem mulţumire şi laudă pentru toate. Aşa, venindu-ne în sine, aflăm recunoştinţa ca bun început de drum şi iertarea ca împlinire, pentru că prin ea lucrăm asemănarea cu Dumnezeu, cum spunem în Rugăciunea împărătească: „Și ne iartă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Desă­vârşirea la care îndeamnă Hristos ne cere a iubi până şi pe vrăjmaşi, spunând cu Mântuitorul: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. Sau cu Sfântul Arhidiacon Ştefan, Întâiul Mucenic: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Sau cu Mircea Vulcănescu, care plecând la Domnul din temniţa de la Aiud, a rugat pe cei din jur: „Să nu ne răzbunaţi”.

Recunoştinţă să aducem pentru toate chiar dacă nu totdeauna ne pare nouă, robi ai clipei, a fi de folos. Ba, mai mult, credem că şi Domnul ne e potrivnic. Cinstiţi fiind, cu timpul vom descoperi că tot ce a părut potrivnic Domnul a făcut spre folosul nostru. Atunci, să ne întoarcem din drum, ca odinioară leprosul curăţat, să mulţumim, să facem din re-cunoaştere recunoştinţă, comuniune întru Domnul dintre cel ce face fapta bună şi cel care o primeşte. Poate cel mai mult şi mai mult suntem datori a aduce slavă şi mulţumire lui Dumnezeu când ne oferă prilejul de a făptui binele, căci Sfântul Grigorie de Nazianz afirmă că prin nimic nu se aseamănă omul cu Dumnezeu decât prin făptuirea binelui.

Mai presus de toate, să fim recunoscători pentru darul cel mai de preţ al iertării - iertarea pe care o cerem şi o primim cu toţii de la Domnul, căci „nu este om fără de păcat”. Doar iertând vom fi la rându-ne iertaţi. Iertarea sinceră este benefică şi celui iertat, şi celui ce iartă, ca o împreună despovărare de un rău comun, pe care dacă îl şi uităm, închidem drumul reîntoarcerii. Hristos a arătat limpede cum iertarea este tămăduitoare şi a făcut-o cu asupra de măsură. Peste toate, iertarea este mântuitoare, eliberatoare de tot răul şi necazul, de toate păcatele. Pe cruce, Hristos Se roagă: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”.