Reîntâlnire cu un virtuoz al zugrăviturii de subțire

Pe adolescentul Adrian Podoleanu îl atrăgea irezistibil, cum avea să-și dea seama încă din anii de școală la Normala din Chișinău, mirajul naturii, cu jocul fascinant de lumini și culori, poftindu-l să-și arunce privirile în căutarea văii și dealului de dincolo de zare. Profesorul lui de la Normală, Ioan Bălău, pictor, îi punea pe elevii săi să deseneze peisaje. Era o îndeletnicire desfătătoare, avea să constate viitorul ucenic într-ale frumuseții. Privirile lui erau învățate să vadă dincolo de învelișul primar, să citească cifrul spre a ajunge la acel grăunte străluminător din ascunzișul miezului tainic. Contemplarea și descifrarea odoarelor nevăzute la prima vedere se aflau înscrise în codul său genetic anume ca să poată imortaliza clipa ce repede, să nu se lepede, cum rostea Eminescu. O peliculă miraculoasă reținea fulgurarea imaginii, o reținea, ca apoi să o developeze, recreând-o și înnobilând-o cu propriile simțiri și gândiri. Astfel și-a conceput și întemeiat sacerdoțiul artistic Adrian Podoleanu din anii de înalte studii de la Cluj cu iscusiții și dăruiții săi dascăli, Petre Feher, Teodor Harșia, Anton Lazăr și Aurel Ciupe. Ajuns student în artele frumoase în cetatea transilvană, tânărul Podoleanu a intrat într-un univers al cunoașterii și deprinderii meșteșugului artistic. Aici a învățat să mânuiască uneltele, premise ale metamorfozării zestrei din părinți în părinți în opere de artă cu rostire originală, expresie a simțirilor și reflec­țiilor uneori tumultuoase, alteori gin­ga­șe, melancolice, tandre, mereu uimite în fața miracolului veșnic al lumii.

Anton Lazăr fusese elevul lui Camil Ressu și a știut, ca un cunoscător în materie, să-l convingă pe ucenicul său că desenul e cheia izbânzilor viitoare. A fost nu doar o lecție bine predată și însușită, ci și o fereastră deschisă spre înțelegerea mecanismelor lăuntrice ale actului de creație în plastică, între care desenul se înscrie ca o piatră de căpătâi, lucru statuat drept axiomă de istoria artelor dintotdeauna. Pe bună dreptate Adrian Podoleanu afirmase într-o amplă convorbire mărturisitoare cu Gloria Lăcătușu că pictura e 99% desen. Din osmoza desenului și culorii se naște opera de artă veritabilă. Rapsodicele creațiuni ale lui Sandro Boticelli din veacul al XV-lea i-au revelat lui Adrian Podoleanu acest adevăr și i-au sugerat rezolvarea perfectă a raportului dintre cele două componente ale creației picturale, chestiune ce a fost și a rămas o provocare pentru artiști și în epoca modernă. Studiindu-l cu de-amănuntul pe marele italian, l-au impresionat precizia și grația liniei și prospețimea scânteietoare a culorii, ce nuntesc împreună sublimitatea. Pe un asemenea drum își propunea să umble, având credința că are în banduliera sa toate cele trebuitoare. Avusese și norocul, bucurându-se de îndrumările lui Aurel Ciupe încă de la Timișoara, unde se refugiase școala de arte a Clujului, să cunoască de timpuriu linia mai rafinată a acestui maestru, cum o caracteriza el însuși, și să-și dea seama de rostul culorii și rolul său de mare podoabă picturală atunci când ies la iveală caratele sale depline. Aurel Ciupe a avut o con­tribuție decisivă în definirea elevului său ca un colorist de stirpe rară. Lirismul său funciar se cerea strunit, fără a i se tăia elanul. Un asemenea deziderat putea deveni realitate prin turnarea sa în forme abstracte, aproape matematice, conjugând senzorialul, percepția crudă cu cerebralitatea ca alambic al regândirii și remodelării impresiei prime. Aceste elemente vor fi integrate organic în discursul său plastic, ce se articula din acei ani de studii într-un proces ce va dura până la sfârșitul vieții. Demersul acesta a fost unul al autodepășirii perpetue. Tot în acel timp a început geneza stilului, pe care mai târziu comentatorii l-au numit podolenian. Tot acest parcurs s-a declanșat la Cluj, dar s-a profilat în toate dimensiunile sale în Iași, oraș în care s-a stabilit în 1957. Revenea în humusul moldav într-o vreme nu foarte favorabilă, cea a realismului socialist, cu ale sale canoane ideologizante. Inspirat de marile spirite ale epocii, Corneliu Baba și Alexandru Ciucurencu, Adrian Podoleanu a urmărit în lucrările sale cu temă nu o redare naturalistă, ci rezolvări picturale prin modalități care să-l individualizeze și să permită punerea în valoare a înzestrărilor sale fundamentale, lirismul și colorismul. Sapă, sapă, până dai de apă. Acest adagiu exprimă perfect canalizarea eforturilor lui Adrian Podoleanu în traversarea demnă și fără pagube a deșer­tului. Adrian Podoleanu a mizat atunci pe zăcământul său aurifer, cel al culorii. El îndepărta sterilul și scotea la lumină prețiozitățile minereului pur. Avusese curajul să demonstreze în acel răstimp că aria culorilor e mult mai cuprinzătoare decât părea, că sunt încă zone neexplorate. A probat această rară vocație de explorator, dezvăluindu-ne fațetele cele necunoscute ale griurilor, cu care el și-a înveșmântat lucrările sale într-o varietate de nuanțe parcă infinite, cu vibrații de coardă de vioară atinse de un violonist cu tușeu divin. Dispare din aceste întruchipări cromatice dominanta sumbră a plumbului bacovian. Griurile lui Podoleanu râd la soare, dar cu o sobrietate a rostirii, ce-i definitorie pentru artist. Lucrează în această direcție cu o răbdare și pricepere de orfevrier. Nu s-a preocupat doar de culorile în sine, ci și de raporturile dintre acestea, menite a dezvălui expresivitatea în esența sa. În același timp a izbutit să croiască drum iradierii luminii interioare, una creatoare de atmosferă cel mai adesea poeticească. Abordând cu predilecție la începutul carierei acuarela, artistul a probat capacitatea sa de reacție rapidă, de transpunere în echivalent plastic a impresiei fugace. A vădit, totodată, iscusința de a compune în planuri ample, cu perspective parcă celeste. Cu aceste abilități, Adrian Podoleanu a putut păși dezinvolt, cu același spirit iscoditor, mereu neliniștit, pe tărâmul uleiului. Și-a propus, odată dedicat acestei tehnici și bazându-se pe desenul lui fără de cusur, să transleze fluiditatea culorilor de apă în pictura de șevalet. S-a consacrat migălos fiecărei pete de culoare, punându-le în scenă printr-o orchestrație de o bogăție simfonică într-o partitură în care fiecare atom de culoare se înlănțuiește în euritmii. Îna­in­tea privitorului se desfășoară o revărsare de forță și suavitate. E o invitație la contemplare și un îndemn la un efort de imaginație, o trezire a amintirii trecerii cândva prin locuri ale încântării, mâhnirii, visării și înlăcrimării.

Pendulând între cele două tehnici, artistul le înfrățește prin transferuri dintr-o parte în alta. Prin aceste procedee de apel la culorile de apă uleiul dobândește surprinzătoare și valoroase transparențe, în vreme ce acuarela se înnobilează prin adaos de peliculă de vopseluri sicative. Așa apărea marca Podoleanu, una tot mai recognoscibilă de la o etapă la alta a carierei artistului de la Iași. Veșmântul ce-l poartă lucrările sale e tot mai strălucitor, luminând cu pulsațiile fiecărei particule de culoare, rămânând însă în matca sobrietății, una defel rece, ci cu împrăș­tieri de lirism robust. Nimic nu e lăsat la voia hazardului. Artistul, mai ales în primele două decenii ale parcursului său creator, merge la peisaj, își transcrie pe hârtie impresiile, supunându-le apoi unei laborioase elaborări mentale, cu o formă definitivă la șevalet. Chiar în timpul transpunerii subiectului vin idei, apar soluții negândite anterior, se ivesc sugestii neașteptate privitoare la raporturile maselor de culoare, la acordurile fine și mai cu seamă se pune pecetea demersului interpretativ. Are loc eliminarea a tot ceea ce prisosește spre a se esențializa. Orchestra de culori se conturează în forme definitive, cu plasarea la locul potrivit a fiecărui instrumentist. Răsună o muzică feerică cel mai adesea.

Cu acest mod de lucru, draconic respectat, Adrian Podoleanu a reușit să creeze viziuni ce poartă sigiliul său. Nu părăsește matricea marilor predecesori, în fruntea cărora se situează indiscutabil Ștefan Luchian. Dar apar­tenența aceasta nu-i îngrădește spiritul înnoitor. Căutările sale novatoare se înscriu în direcția consacrată de iluștrii săi înaintași și nu rămân neobservate. Încă din anii de început ai prezenței expoziționale a lui Adrian Podoleanu, comentatorii de artă, numeroși și prestigioși, au surprins în exegezele lor originalitatea creatorului ieșean. După primele participări la expozițiile colective de la Iași, dar și la cele naționale și o primă personală în fosta capitală a Moldovei alături de pictorița scenograf Hristofenia Cazacu, pictorul a avut curajul unei întâlniri cu iubitorii de artă în epicentrul mișcării noastre plastice, la București, în 1963. Îndrăzneala sa a fost răsplătită din plin, constituindu-se într-o rampă de lansare. Acuarelele și uleiurile prezentate pe simezele Galeriei de Artă din Calea Victoriei au fost apreciate la superlativ. Una dintre instanțele critice cele mai înalte ale timpului, Petru Comarnescu, semnatar și al cuvântului înainte al Catalogului expoziției, sublinia în marginaliile sale pe marginea evenimentului, publicate în ziarul „Informația Bucureștiului”, că în peisaje „... acest tânăr pictor moldovean este acela care a înțeles cel mai bine poezia, muzicalitatea și armoniile lui Theodor Pallady, fiul Iașilor, ducân­du-le mai departe prin felul în care sugerează fluiditatea atmosferei ieșene, reflexele albăstrui- ce­nu­șiu-gălbui, mai ales toamna și iarna, precum alteori redă puternicul șoc al razelor solare”.

Orele astrale l-au însoțit pe Adrian Podoleanu cu bătaia lor binecuvântătoare în lucrarea sa plină de rod. El le-a ascultat smerit rostirea și, zi de zi, ceas de ceas, a alcătuit o operă solidă, polifonică în cuprinsul ei tematic doar aparent restrâns, originală în substanța limbajului plastic, dar și în privirea asupra lumii, înfățișată în întruchipări memorabile. Pictorul de la Iași s-a impus în cei peste 50 de ani de activitate creatoare ca un înnoitor remarcabil pe o linie de continuitate a celei mai valoroase tradiții naționale. Izbânzile sale i-au determinat pe unii dintre cei mai importanți critici de artă să-l situeze la loc de frunte în areopagul artelor frumoase românești dintotdeauna.

Familia pictorului și Muzeul de Artă din Iași ne-au făcut un dar la acest început de vară. Ne-au poftit să ne reîntâlnim cu acest virtuoz al zugrăviturii de subțire într-o cuprinzătoare Retrospectivă ce s-a însoțit de lansarea albumului semnat de subsemnatul despre viața și creația acestui emblematic artist. Numerosul public prezent la eveniment a conferit evenimentului o atmosferă de celebrare a meșterului faur.