Reîntoarcerea acasă

Trăim, cel mai adesea, sub inerţia unor lucruri pe care le facem fără să ne întrebăm vreodată de ce. Heidegger numea acest imperiu al gesturilor inconştiente "Das Man" sau impersonalul "Se". Ne rugăm, dar nu înţelegem cuvintele, mergem la biserică, ne închinăm, ne mărturisim şi chiar ne împărtăşim, dar numai pentru că aşa "se" cuvine, aşa "se" face. Nu ne asumăm personal credinţa creştină, ci o preluăm de la părinţi, fără să ne punem întrebări, fără să avem frământări. Credem în divinitate ca într-o forţă impersonală, nu ca într-o Fiinţă în trei Sfinte Persoane. Credem în Învierea lui Hristos, dar nu şi în învierea noastră. În plus, săvârşim o serie de gesturi cotidiene, fără a conştientiza sensul lor, fără a le da o semnificaţie. Nu gândim cu mintea noastră, primim idei de la părinţi, soţ, prieteni sau cine ştie de unde şi, fără să le rumegăm noi înşine, luăm decizii în baza lor. Să analizăm, spre

exemplu, un gest curent banal: faptul că ne întoarcem acasă.

De ce ne reîntoarcem totuşi acasă?, putem îndrăzni să ne chestionăm. Ieşim cu treburi diverse, la serviciu, pentru cumpărături, la un film, în parcul de distracţii sau pur şi simplu să ne plimbăm pe străzi. Alteori, ne îndreptăm chiar spre biserici. Ce ne face totuşi să ne reîntoarcem acasă? Poate că acolo nu ne aşteaptă nimeni. Sau poate ne aşteaptă. Nu puţini dintre noi duc în familie crucea pe care Dostoievski o descria ca fiind şi suferinţa cea mai insuportabilă a deţinuţilor, anume "convieţuirea în comun silită".

Or, dacă nu ne mai încălzeşte nimic, de ce ne-am mai întoarce acasă? Majoritatea simţim în aceste clipe că totul s-a terminat, că nimic nu mai are sens: nici credinţa în Dumnezeu, nici că poate avem copii, un serviciu, sau că există viaţă şi după un eşec, oricare ar fi natura acestuia. Pulsează în fiecare dintre noi, în aceste momente cruciale, tentaţia de a pleca vagabonzi pe drumurile vieţii, căutând un loc unde să murim, anonimi, ca elefanţii ce se retrag să moară când simt că le-a venit sorocul. Sau capitulăm în faţa patimilor, decădem treptat, pe scara unei gradaţii a răului până la

malefic: desfrâu, fărădelegi, droguri, crimă şi suicid. Dar apucând pe oricare din aceste căi, vor suferi şi alţii care nu sunt vinovaţi personal de nenorocirile noastre: copii, fraţi, surori, părinţi, colegi de muncă.

Răspunsul Bisericii la aceste probleme este unul paradoxal. Pe de o parte, ni se propune responsabilitatea să nu ne abandonăm niciodată familia. Pe de altă parte, se accentuează libertatea, suntem fiinţe spirituale, înzestrate cu conştiinţă: libere să plecăm, libere să rămânem. Biserica nu ne poate spune ce să facem, numai noi putem decide liber şi cu toată responsabilitatea. Nu rezolvăm însă problemele plecând pur şi simplu.

Soluţia propusă de Biserică este adoptarea unei alte perspective, dumnezeieşti, asupra situaţiei noastre de viaţă. Întâi de toate, noi am făcut un legământ de fidelitate faţă de cei ai noştri, dar şi faţă de Hristos. Prin urmare, este o datorie de conştiinţă să ne iubim dragostea omenească din fidelitate faţă de Hristos, prin voinţă şi rugăciune, distanţându-ne cumva de faptul că partenerul s-ar putea să nu ne mai iubească sau că dragostei noastre înseşi îi cad petalele.

Să ne întoarcem, deci, la casele noastre, pentru că vrem să iubim noi, nu din "silă" şi resemnare. Sfântul Francisc de Assisi chiar se ruga stăruitor: "Doamne, ajută-mă ca mai curând eu să mângâi pe alţii decât să fiu mângâiat/, Ca eu să-i înţeleg pe alţii decât eu să fiu înţeles/, Ca eu să iubesc pe alţii decât eu să fiu iubit".

Să încercăm să găsim o raţiune a lucrurilor, a muncii, a credinţei, a iubirii, independentă de cât de bine sau de rău ne merge. Însuşi Apostolul Pavel ne învăţa să raportăm sensul oricărui act numai la Dumnezeu: "Ori de mâncati, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi" (1 Cor. 10, 3).