Reîntoarcerea meşterului în cetatea Iaşilor

În 1994 i-am fost călăuză şi gazdă în Iaşi sculptorului Ion Irimescu, cel care fusese între 1940 şi 1950 profesor la clasa de sculptură a Academiei de Arte Frumoase din Iaşi. Am umblat atunci prin cetate, pe străzile ce-i răscoleau amintiri, şi ne-am oprit puţin pe Lascăr Catargi, la numărul 51, acolo unde locuise într-un imobil învecinat cu al meu, cum am mas oleacă şi pe strada Arcu, în locul în care se înălţa falnică zidire a Academiei Mihăilene, sediul apoi al înaltei şcoale de arte plastice, demolată barbar în anii ’60 ai veacului trecut, în timpul regimului comunist. I-am zărit atunci o lacrimă prelingându-se pe obrazul său cu încrustări de vreme. De altfel toată preumblarea aceasta prin Iaşi a fost una a redescoperirii oraşului din inima sa, cu o uimire şi fericire de copil. L-am poftit şi la un taifas, adică la o convorbire televizată, ce se difuza sub genericul „Oleacă de taifas“. Vorbirea noastră de o jumătate de oră a gravitat în jurul multor teme generoase, a străbătut nostalgic, dar şi critic deceniile de trudă artistică ale creatorului. Într-o altă convorbire TV mi-a evocat, cu umorul său de stirpe nobilă moldovenească, adică hâtru, bonom, înţelept, dar şi corosiv, însă neotrăvitor, ziua de pomină a statornicirii sale în Iaşi. Fusese profesor secundar la diferite licee, Fălticeni, Paşcani, Bucureşti şi Slatina, dar aspira, el creatorul suitor spre orizonturile cele înalte ale artei, să predea la o catedră universitară. Gândul său bătea spre Iaşi, oraşul sfânt şi pentru dânsul ca pentru toţi moldovenii. Era legat de Iaşi şi prin obârşiile mamei, Maria, descendentă din ramura ieşeană a familiei Cazaban, neam cu rădăcini franceze, din Carcassonne. Ar fi fost bucuros ca visul său să se întrupeze la Academia de Arte Frumoase din Iaşi, plătindu-şi astfel o datorie sufletească, punând umărul la emanciparea şcolii de sculptură de la Iaşi, ce avea nevoie de un impuls spre a atinge înălţimile celei de pictură, ce-i avusese ca magiştri pe Ştefan Dimitrescu şi Nicolae Tonitza. Şi această dorinţă lăuntrică s-a împlinit pe neaşteptate, pogorând asupra-i ca o binecuvântare cerească. Epistola prin care era poftit la Iaşi, la Academie, pentru a-i succeda la Catedra de sculptură lui Ion Mateescu, a venit, îşi amintea amuzându-se Ion Irimescu, în ziua de 1 aprilie 1940, aşa că s-a gândit că ar putea fi o farsă. S-a îndreptat, alături de Jeniţa, soţia lui, spre Iaşi cu inima strânsă şi a intrat cu teamă în cancelaria Academiei. Când l-au văzut, dascălii au izbucnit într-un glas: „Bine aţi venit, domnule profesor!“. A fost una din zilele fericite ale vieţii, a ţinut să-mi adauge maestrul. Ion Irimescu invoca în acea convorbire datoria sa faţă de Iaşi. Plecând la Bucureşti să studieze, a încercat mereu un regret că nu alesese Iaşii, dar trecuse peste chemarea sentimentală ce-l îndemna spre cetatea moldavă, cu locul său în chiar cuibarul inimii, ca să studieze cu Paciurea şi la capătul uceniciei să aibă uneltele trebuitoare înaltei arte. Iată, după ani, după şcolirea cu Paciurea şi şederea la Paris, se stabilea la Iaşi, şi prezenţa lui sporea pleiada de artişti de talie a capitalei Moldovei cu un nume ce devenise de referinţă în sculptura românească. Participările sale la Saloanele oficiale ale Moldovei, la Tinerimea Artistică şi la manifestările naţionale şi internaţionale de gen cele mai importante au adus un binemeritat prestigiu Iaşilor şi pe tărâmul artei tridimensionalului. În perioada ieşeană (1940-1950), Ion Irimescu a fost încununat cu Premiul Ministerului Culturii şi Artelor (1942) şi cu Marele Premiu „C. Hamangiu“ al Academiei Române. În 1944 a devenit rector al Academiei de Arte Frumoase de la Iaşi. Dar peste toate se înscrie, ca mărturie a iubirii sale pentru Iaşi, obolul pe tărâmul şcoalei. Prin demersurile sale perseverente şi pasionale, şcoala de sculptură de la Iaşi a cunoscut o dezvoltare fără precedent.

La 110 ani de la naştere, la  aproape opt de la trecerea la cele veşnice, Ion Irimescu se reîntoarce în Iaşii ce-s parte a făpturii lui sufleteşti. Cetatea l-a preţuit ca pe unul dintre fiii aleşi şi i-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare. Acum, sub auspiciile unei manifestări prestigioase, Festivalul Internaţional de Educaţie, Ion Irimescu pogoară printre ieşenii lui, nu de la Academie, ci din ceruri, cu îngerii pe care i-a lăsat pe pământ, cu lucrările ce dau seamă de statura sa de artist unic, nu înnoitor ca Brâncuşi, cum o spunea el însuşi, dar cu o viziune consonantă cu tendinţele novatoare ale artei moderne, o sculptură cu izvoare româneşti şi expresie universală. Lucrările sale de grafică şi sculptură se regăsesc pe simezele primei sale expoziţii postume, în Muzeul Unirii din Iaşi, în care împărăteşte statuia pe care i-a închinat-o domnului Unirii, lui Alexandru Ioan Cuza. Sunt creaţii oferite de muzeul ce-i poartă numele de la Fălticeni, cel mai important depozitar al operei sale, de Muzeul de Artă din Iaşi şi de colecţionari ieşeni. Aceste minunate plăsmuiri îl readuc pe Ion Irimescu, patriarhul sculpturii româneşti, într-una din vetrele sale cele mai dragi ale existenţei sale.