Relicvele din racla bunicului

Unele momente din viață se rânduiesc în sufletul nostru ca într-o ladă de zestre care, atunci când o deschidem, ne face să simțim blândețea vorbelor dulci ca de rugăciune ale bunicilor și părinților, frumusețea tradi­țiilor cu care se înveșmântau la marile sărbători ale satului în care ne-am născut și ne-am trăit copilăria.

Pot spune cu fericire şi nostalgie, în același timp, că am cunoscut și am trăit și eu efervescența spirituală a ceea ce au însemnat tradițiile românești și viața satului de odinioară, în care totul se derula după daturi vechi peste care nici moartea, nici legea altora nu pot trece. Fiind dintr-un sat greu accesibil, cățărat pe o pantă de munte, noua orânduire socialist-comunistă nu i-a putut dizloca pe oameni din rânduiala lor veche. Odată cu deposedarea oamenilor de pământuri și de puținele lucruri pe care le aveau - căruțe, cai, bunuri, le-a fost stricat şi rostul, distrugându-li-se gospodăriile. Comuniștii nu au putut să le ia însă credința și sufletul. Au fost închise biserici, oameni credin­cioși, români aleși și buni au fost deportați și întemnițați pentru convingerile lor adevărate, pentru că iubeau ceea ce aveau mai scump în sufletul lor: țara și pe Dumnezeu.

Nu se pot uita încercările prin care au trecut cei de dinaintea noastră, viața lor fiind o mărturie peste timp pentru noi cei de astăzi și de mâine.

Rar și în puține cuvinte, din când în când, mai ales când o întrebam, dar și când nu o întrebam, bunica ne povestea despre toate câte s-au petrecut, despre ceea ce le-a fost luat, despre cei doi cai frumoși și căruța care le-au fost smulse brutal când s-a făcut colectivizarea. Aveam să înțeleg mult mai târziu atitudinea bunicului care era aproape mereu îngândurat și ofta atunci când ne vorbea bunica. Cu ochii înlăcri­mați ieșea din casă, făcându-și de lucru prin curte. Uneori, chiar îl surprindeam îngenuncheat în grajd, în fața ies­lei unde își hrănise odinioară vitele. Nu am îndrăznit niciodată să-l întrebăm ce face sau de ce stă în genunchi și nu am avut niciodată curajul să ne uităm în ieslea acoperită cu scoarțe țărănești.

Am înțeles, fără să întrebăm, că locul acela devenise special pentru bunicul meu, un fel de Bethleem al lui, era locul în care își găsea liniștea și se ruga, hrănindu-și speranța că într-o zi lucrurile se vor schimba.

Știu astăzi că cel ce se roagă cu adevărat nu-și pierde speranța. Și mai știu că în acel loc al grajdului, unde bunicul îngenunchea ca în fața unei racle, n-au mai fost legate niciodată alte vite, ca să fie adăpostite și hrănite.

Aveam să aflu cu puțin timp înainte de 1989, pe când bunicul nu plecase din lumea aceasta, că scoarțele țărănești care acopereau ieslea înveșmântau, de fapt, o jumătate de căruță: partea din spa­te - o osie și două roți, pe care reușise să le păstreze și să le ascundă, după ce activiștii dăduseră iama prin gospodăria lui. Era tot ceea ce rămăsese din ce avusese - și păstra cu sfințenie aceste relicve din viața și munca lui de gospodar, trăitor în legile pământului și-n legea lui Dumnezeu.

În racla pe care noi, copiii, n-o vedeam, aceste relicve căpătaseră valoare simbolică în viața bunicului, vitregit de însăși esența existenței lui pe pământ. În fața lor, el se ruga la Bunul Dumnezeu să nu-și lase făpturile Sale în mâna celui rău. Cred că și rugămin­țile lui fierbinți și repetate, alături de ale altora ca el - mulți obidiți, cu cuțitul la os și sufletul însângerat - au adus, în acel decembrie 1989, prin cruciada frumoșilor copii nevinovați, primăvara primenirii noastre.