Religie şi fenomen: De la „Biserica de familie“ la Biserica universală

Având în vedere credinţa sau cultura pe care le împărtăşesc, creştinii reprezintă astăzi cam un miliard şi jumătate din cele mai puţin de şapte miliarde de locuitori ai planetei. Dacă aceasta e mult sau puţin, e o altă problemă. Important rămâne modul în care s-a produs această creştinare numerică a unei comunităţi infime, la începuturi, până ce a ajuns la dimensiunile ei universale de astăzi.

Misiunea apostolică, iar apoi cea bisericească, în general, au trebuit să identifice, de-a lungul istoriei creştine, căi şi mijloace prin care să răspânească Evanghelia lui Hristos într-o lume păgână, dar mai ales în universul lumii greco-romane, atât de diversificat şi de străin noii religii creştine. Au fost reevaluate instituţii, mentalităţi, concepte, credinţe şi sensibilităţi; a fost nevoie de o reconsiderare a unor factori mai vechi sau mai noi, care puteau contribui la răspândirea noului „suflu“ religios şi spiritual al lumii, care încerca să realizeze o nouă legătură între om şi Dumnezeu, în Iisus Hristos. S-a apelat, astfel, la o misiune concentrică, pornind din sânul familiei şi al comunităţilor familiale, mergând spre comunităţile locale şi ajungând până la comunitatea imperială din acea vreme, care configura, în fapt, dimensiunile universale ale Bisericii creştine.

Primele notabilităţi convertite la creştinism

În mod paradoxal, deşi a fost considerat de unii un misogin, Apostolul Pavel, părintele misiunii creştine de după Hristos, observând disponibilitatea femeii spre misiune încă din Antichitate, a folosit din plin această oportunitate. De altfel, în Antichitatea greco-romană, viaţa religioasă oferea femeilor singura cale de acces spre viaţa publică; ele jucau un rol important în viaţa religioasă a comunităţii, deşi filosofii şi legislatorii le considerau verigile slabe ale vieţii religioase, mai ales datorită sensibilităţii lor faţă de ghicitori, magicieni şi predicatori exotici, cărora li se reproşa faptul că strică liniştea caselor (vezi Platon, „Republica“). Atracţia doamnelor din înalta societate faţă de „superstiţiile străine“ şi cultele orientale este frecvent pomenită în literatura imperială: Popeea, soţia lui Nero, descrisă ca o „temătoare de Dumnezeu“, care simpatiza cu iudaismul, este exemplul cel mai concludent.

Calitativ şi cantitativ, femeile au jucat un rol important în călătoriile misionare ale Sf. Ap. Pavel: ele reprezintă 20% dintre credincioşii al căror nume ne-au fost transmise (16 nume din 80) şi ele aparţin deopotrivă culturilor semită, greacă şi romană. Multe dintre ele sunt citate în funcţie de situaţia lor familială: în Asia, Apfia din Colose este asociată cu soţul ei Filimon şi cu Arhip, care trebuie să-i fi fost fiu (Filim. 1, 2); Iunias este soţia lui Andronic, o rudă a Sf. Pavel, propovăduind împreună credinţa creştină (Rom. 16, 7); Priscila, soţia lui Acvila, îl însoţeşte în toate călătoriile, participând la toate activităţile sale profesionale şi religioase, „împreună cu Biserica din casa lor“ (I Cor. 16, 19). Un anumit număr de femei convertite la creştinism nu este identificat decât prin prenume gentilic de Claudia, Iulia, Iunias, ca fiice ale unor familii romane. Aceste femei au, deci, un statut social şi familial, de unde rezultă că Apostolul Pavel n-a convertit la creştinism doar din rândul marginalilor şi sclavilor.

Dincolo de familie, suportul misiunii apostolice l-a reprezentat accesul în cercurile religioase locale, în special prin intermediul notabilităţilor locale. Epistolele pauline oferă numeroase exemple, aducând în prim plan numele unor personalităţi remarcabile din comunitatea lor: într-o inscripţie, de pildă, este confirmată contribuţia misionară a „vistiernicului cetăţii“, Erast (Rom. 16, 23), care a finanţat cu această ocazie pavarea unei pieţe. Notabilităţile vremii manifestau o ospitalitate deosebită, mai ales în sânul elitei romanizate, perpetuând astfel idealul antic grecesc. Aşa se explică faptul că Publius l-a găzduit pe Sf. Pavel în Malta (F. Ap. 28, 7), iar Gaius în Corint (Rom. 16, 23). În această fază, creştinismul reprezenta o „Biserică întreagă“, universală, adăpostită într-o simplă familie sau comunitate; casa creştină a lui Gaius din Corint ar putea fi comparată cu una dintre vilele descoperite în vestigiile Corintului antic, care puteau găzdui 30-40 de persoane între atrium şi sufragerie.

Apostolii au ţinut cont de geopolitica romană

Pe de altă parte, epistolele pauline confirmă frecvenţa convertirilor colective la creştinism, determinată de capul familiei, pater familias. Iată de ce primele comunităţi creştine locale se identificau deseori cu locuinţele unor familii: cea a lui Filimon la Colose (Filim. 1, 2), cea a lui Nimfas din Laodiceea (Col. 4, 15), cea a lui Onisifor la Iconiu (II Tim. 4, 19), cea a lui Ştefana la Corint (I Cor. 1, 16). Într-un fel, era vorba de „Biserici de familie“, din moment ce credincioşii se adunau într-o locuinţă privată, dar şi pentru că aveau loc convertiri colective, implicând locatarii unei case întregi. Vechii greci făceau o deosebire clară între clădirea propriu-zisă (oikia) şi cei „ai casei“ (oikos), în sensul de persoane ce locuiau şi munceau laolaltă pe moşia sau în întreprinderea lor. Instituţia celor „ai casei“ este cea mai veche structură din societatea greacă, avându-şi originile în perioada homerică şi fiind celula de bază a societăţii. Epistolele pauline şi Faptele Apostolilor, cu o singură excepţie (I Cor. 16, 15), subliniază în permanenţă diferenţa dintre „casă“ şi cei „ai casei“ (oikia şi oikos), asimilând Biserica celor „ai casei“, adică celula de bază.

În Roma antică, „Biserica de familie“ a evoluat, în general, pe o altă scară, respectiv cea a mulţimilor de sclavi prezenţi în marile case imperiale. Sf. Pavel dispunea, în acest sens, de „reţele“ de convertiţi creştini în familia unui prinţ din neamul lui Irod, în cea a lui Narcis, un sclav eliberat din familia imperială şi chiar în familia imperială (Rom. 16, 11 şi Filip. 4, 22); rolul stăpânului, în acest cadru, în mod firesc, nu mai era unul determinant; reperele şi criteriile erau schimbate. În jurul unei anumite personalităţi, al unui cuplu sau al unui nucleu de câteva persoane, se constituiau grupuri şi grupări care împărtăşeau aceleaşi convingeri şi aceeaşi credinţă, în conformitate cu principiile comunităţii greceşti. Sf. Ap. Pavel n-a făcut altceva decât să conducă el însuşi o astfel de grupare creştină (Filip. 4, 21).

Ulterior, comunitatea Bisericii a trecut de la structura de „familie“ spre cea a unei circumscripţii, respectiv cea a unei cetăţi greceşti şi, ca o excepţie, în cele din urmă, la cea a unei provincii romane. În misiunea lor, Apostolii au utilizat, în general, geopolitica imperială, acest fapt demonstrând că prioritatea lor era acoperirea întregului spaţiu roman. Cetăţile greceşti în care s-a stabilit şi a propovăduit Sf. Pavel, de pildă, erau fie colonii romane (Antiohia Pisidiei, Filippi), fie capitale provinciale (Antiohia, Salonic, Corint, Efes). Apostolul neamurilor a intuit exact posibilităţile oferite de spaţiul imperial roman pentru comunicaţii şi propovăduirea învăţăturii lui Hristos, luând în calcul necesităţile de deplasare ale provincialilor spre capitală şi marile adunări anuale care se desfăşurau acolo.

Biserica primară şi obiceiurile anticilor

Asemenea tuturor celorlalte grupări ale cetăţii, publice sau private, Biserica creştină era concepută ca o comunitate vie; o comunitate, în cadrul căreia se discuta mult, existau polemici, pentru ca cei mai buni să iasă în faţă, într-un spirit de competiţie caracteristic societăţii greceşti din acea vreme. De fapt, primele adunări ale creştinilor, într-o lume păgână, urmau modelul sympozionului sau banchetului grecesc, care se ţinea într-un local sau casă particulară (vezi I Cor. 11, 22), unde, între altele, se mânca, aveau loc discuţii filosofice, în funcţie de mediul social şi de împrejurări. Aceste banchete stimulau comunicarea între oameni, sociabilitatea, structurând grupul sau gruparea respectivă. Conform mărturiilor din Noul Testament, agapele creştine au copiat, într-un fel, modelul banchetului „socratic“ descris de Platon: ele aveau loc la intervale regulate, în prima zi a săptămânii, după Liturghie (F. Ap. 20, 7); aveau loc noaptea, la lumina lămpilor şi uneori se prelungeau pe parcursul întregii nopţi (I Cor. 11, 18-20; F. Ap. 20, 7 şi 11). Spre deosebire de participanţii la banchetul „socratic“, în cadrul agapelor, credincioşii creştini trebuiau să evite excesele culinare şi băuturile (I Cor. 11, 21 şi 34; II Petru 2, 13), făcându-se saltul de la exces la cumpătare. Agapele creştine au contribuit la stabilirea unei legături cât mai intime între primii membri ai Bisericii creştine, după modelul sympozioanelor păgâne, când, în aceeaşi sală, se adunau cel mult 20 de persoane. Înţelegem, astfel, cum, la începuturile ei, Biserica a acces, concentric, dinspre familie, apoi grupuri restrânse şi comunităţi locale, pentru a deveni o Biserică universală.