Reprezentarea icoanei Bunei Vestiri de-a lungul vremii

Potrivit tradiţiei răsăritene, scena Bunei Vestiri preia compoziţiile şi registrele artei romane paleocreștine: Maica Domnului în stânga, pe scaun, ascultând cuvintele îngerului, dar în secolul al V-lea se răs­pân­dește varianta din protoevanghelia lui Iacov (9, 1), o scriere necanonică, unde apare o dată la fântâna din care oamenii beau apă, ca izvor al vieții, preluat de Imnul Acatist; apoi în odaie, cu un caier în poale, lucrând alături de alte tinere (Rebeca, Sephora, Suzana, Avigeea și Zachel) la tapiseriile necesare Sfintei Sfintelor.

În secolul al VI-lea, în Siria și Palestina, nu se mai află în stânga imaginii, ci „concentrată, Maria toarce. Venirea îngerului și cuvintele lui o tulbură adânc. Se întoarce și, de frică, scapă din mâini caierul de purpură. Îngerul își ia zborul”, spunea Choricius, descriind Biserica Sfântului Serghie din ținutul Gaza. Spre deosebire de această reprezentare orientală, în aceeași vreme, de la Bazilica Sfinților Apostoli din Constantinopol, avem o imagine tipic bizantină, în care, „uimită de venirea neașteptată a lui Gavriil, Maria s-a ridicat de pe scaun... Stă acum dreaptă, ca și cum ar asculta o poruncă împărătească, și se sfiește să răspundă, fiindcă se gândește la căderea Evei... Cugetă la înțelesul salutării și îl cercetează” - atitudine elenistică, dar potrivită „etichetei” bizantine.

În secolele IX-XI, ea răspunde îngerului prin gestul larg, de cuprindere (întinzând către înger o mână) sau își strânge braţele spre piep, mişcare ce se traduce ca închinare în fața voinței divine. La jumătatea secolului al XI-lea, în Catedrala „Sfânta Sofia” din Kiev, apare pictată în picioare, iar într-un mozaic de la San Marco din Veneția avem adăugat episodul „învinuirilor” aduse de către dreptul Iosif și, legat de această temă, momentul întâlnirii Mariei cu Elisabeta (Lc 1, 39).

În secolul al XII-lea, îngerul parcă aleargă să întreţină un dialog mai lung, iar în secolul al XIV-lea, stă departe sau oprit înaintea Fecioarei - uneori înveșmântat cu hlamidă sau cu loros împărătesc, ținând în mână o vargă de argint, ca vestitorul venirii „împăratului”.

Cadrul inițial al scenei l-a constituit Biserica Naşterii din Nazaret, aflată pe locul casei Maicii Domnului, dar mai târziu a fost redus la un portic și câteva coloane de marmură, sprijinind o cupolă, așa cum apare în frescele bisericilor din Mistra, din Athos și din Balcani, în mare parte. Ca amănunt, subliniem un element vegetal, deseori o floare, aflată între Fecioară și înger sau în mâna tinerei, ca să folosim termenul corect al traducerii biblice, pe care Sfinţii Părinţi l-au îmbogăţit, clarificându-l, oarecum acualizându-l (în lumea veche tânăra era şi fecioară). La început, nu era vorba de un crin, care se crede că simboliza curățenia, ci, potrivit teologilor medievali, floarea evidenția faptul că Buna Vestire a avut loc primăvara, într-un oraș cu nume de floare (Nazaret înseamnă floare). La Mănăstirea Hilandar, doi îngeri desfășoară o draperie redată ca fundal, ilustrând „umbrirea” legii, netâlcuirea celor mai presus de fire, ca în cazul draperiilor ce înconjoară la interior biserica, sub rândul sfinţilor. Dincolo de ele se află cele nevăzute sau necunoscute, viitoarele cete ale bisericii, ce se vor adăuga sfinţilor, deşi este partea cea mai neluată în seamă, cea mai lovită, dosită după o strană pe care doar cel care se apleacă o vede.

Dionisie din Furna, în „Erminia picturii bizantine”, redă tema în câteva linii: „Case. Fecioara stă în picioare în fața unui scaun, cu capul ușor înclinat. În mâna stângă ţine un fus înfășurat cu mătase; mâna dreaptă deschisă e întinsă către înger... deasupra casei, cerul şi din acesta iese Sfântul Duh”, ca o rază peste capul Preasfintei, în acest mod Maica Domnului arătându-se mijlocitoare între slava lui Dumnezeu şi umilinţa firii noastre, ca Maică a Făcătorului tuturor.