Resfințire sub lumină taborică

Pornești, suind ulița Rădă­șenilor, cum se chema strada de azi Ion Creangă a Fălticenilor, și după un ușor coborâș te trezești în față cu niște ghizduri. Sunt înălțimile Glimeii și Cetățuii. Dedesubt nu-i cuprins îngust de fântână, ci majestuos și larg căuș fermecător, cu învelitori de poclăzi policrome, în care verdele e dominant. De sub această horbotă dăn­țuitoare, cea a livezilor unui ținut al pomătului, care este satul de poveste al Rădășenilor, se ivesc cărbunoase sau maronii, strălucitoare ori stinse, coperișurile caselor. Pereții chipeșelor acareturi se bănuiesc după pulsația ca de pupile cerești. De pe aceste dulci semețe pripoare străjuitoare îți atrag cu osebire atenția cele trei biserici, cea bătrână din lemn, cu tăietura sa de chivot, ctitoria voievodală a lui Ștefan Tomșa din prima jumătate a veacului al XVII-lea, Biserica cea mare, „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, plutind ca o corabie, și Biserica de rit vechi, parcă retrasă în singu­ră­tățile timpurilor de demult.

 Trecător adeseori prin aceste binecuvântate locuri, bătând nu o dată drum pe jos până la Lămă­șeni, la cuibul maicii Georgeta, simțeam de fiecare dată nevoia să mă opresc preț de oleacă de vreme deasupra gropii Rădășenilor, cum îi spune lumea acestui sălaș omenesc, dar fără de înțelesul știut, acela de afund spăimos, de care trebuie să-ți fie teamă, ci de leagăn al frumu­seților ce se revarsă, încântând ori de câte ori îți ies în cale. Stăteam, mă uitam și mă desfătam cu mirabila priveliște a Rădășenilor. Roteam privirile dornic să nu-mi scape ceva și acestea se opreau după acel ocol la silueta Bisericii mari, cu alburile ei cretoase, prinsă în aura de lumină ce-o încununa ca întotdeauna. Apoi luam drumul cel șerpuit, ba urcând, ba coborând, și neabătut poposeam înaintea Bisericii mari și mă închinam. Aflând după un timp de existența în lăuntrul sfântului lăcaș a unei icoane de preț, cea a Maicii Domnului cu Pruncul, Por­tărița, copie a uneia faimoase din Sfântul Munte Athos, de la Mănăstirea Iviru, comandată și adusă în Moldova de arhimandritul Veniamin Piticariu, starețul Mănăstirii Râșca, intram în biserică să îngenunchez și să mă rog. Sim­țeam palpitul unui duh pe care icoa­na aceasta, ce ajunsese aici ca dintr-o poruncă dumnezeiască, o prefira asupra-mi. La capătul unei slujiri de dezlegare a ploilor, prin care arhimandritul Veniamin răspunsese rugii rădășenenilor de izbăvire de secetă, venind în pelerinaj la Biserica cea mare, aceasta și-a dorit, potrivit vrerii cerești, să rămână la Rădășeni, și cel care o iubea precum lumina ochilor s-a supus poruncii, cerând doar să fie în veșnicie cu locul în preajma sa. Ieșeam tulburat din biserică și mă plecam la mormântul celui ce făcuse minunata faptă și așezase piesa aceasta de tezaur în locul unde își putea arăta pe deplin puterile vindecătoare. Luasem cunoș­tință și de vrednica lucrare a preo­ților hărăziți să se grijească de soarta ei și a bisericii ce o adăpostea. Strădaniile Sfințiilor lor căutau ca biserica să fie primitoare și luminoasă. Toate aceste lucruri m-au legat cu simpatie de ctitoria ce-și începuse istoria din 1911. Toți acești slujitori de har, Miron Teodoriu, Haralambie Teodoriu, Modest Antonovici, Petru Irimescu, încheind cu cel de azi, Constantin Aioanei, se jertfiseră ca să transforme această casă a Domnului, ce adăpostea această comoară, statornicită aici din 1921, în sanctuar cu răsunet în cele patru zări.

Duminică, 23 mai 2021, m-am călătorit iar spre Rădășeni, de data aceasta spre a fi martor al resfințirii bisericii cu nouă podoabă, între care veșmântul pictural al zugravului fălticenean Gabriel Constantin Nechita. Mergând într-acolo, m-am oprit ca de obicei pe ghizdurii cei semeți sub care împărățește așe­zarea Rădășenilor. De acolo, de sus, se dezvăluia în toată splendoarea ctitoria ce urma să fie resfințită. Mi s-a părut deodată că o lumină taborică învăluia corabia cea falnică a Bisericii mari. Mulțimi câtă frunză și iarbă curgeau râuri, râuri, spre ctitorie, încingând-o cu rotunjimi de horire. Prin aceste valuri de omenire își făcea loc spre altare șirul de vlădici, preoți, monahi și de mir, trimiși de Domnul să așeze pecetea sfin­țeniei pe această legendară și sacră zidire. Erau șapte Episcopi: PS Antonie de Bălți, PS Andrei al Covasnei și Harghitei, PS Visarion al Tulcii, PS Gurie al Devei şi Hunedoarei, PS Timotei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, rădășenean de obârșie și generos donator în actul restaurării și cel care urzise această întâmplare sortită a fi memorabilă, PS Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, și PS Nestor Hunedoreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Devei și Hunedoarei. S-a săvârșit o slujire strălucitoare ce se plăsmuia din lumina taborică înstăpânită peste Rădășeni în acea zi binecuvântată, cu soare, căldură molatecă ca de ceară. A fost o slujire de cinstire a unei lucrări de zidire și înălțare de peste un veac. Se celebra și un secol de când Icoana făcătoare de minuni se împământenise aici, la Rădășeni. Văzând și ascultând, gândul meu zbura spre măreața scenă zugrăvită de Mihail Sadoveanu, un admirator prin cuvinte măiestre al Rădășenilor, scena din deschiderea romanului „Frații Jderi”, în care e descrisă ziua de hramul Înălțării de la Lavra Neam­țului. Ni se dăruiau clipe din acelea când simți gustul fără de seamăn al sărbătorii și impresia puternică era că se reedita peste timp un conclav sacru și mirabil ca cel zugrăvit de pana neîntrecutului meșter al slovei românești.