RO: ÎNNOIREA ALTARULUI

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la resfinţirea altarului Catedralei mitropolitane ortodoxe româneşti, cu hramul Sfinţii Arhangheli din Paris, duminică, 12 iulie 2009:

Resfinţirea Altarului bisericii Sfinţii Arhangheli din strada Jean de Beauvais, din Paris, este un eveniment mare, sfânt şi binecuvântat pentru toţii românii, în mod special pentru clerul şi credincioşii români din oraşul luminilor, care se adună în această biserică plină de istorie, cultură şi spiritualitate, pentru a păstra vie flacăra credinţei ortodoxe strămoşeşti şi a spori dragostea faţă de ţară şi de valorile autentice româneşti.

Târnosirea sau sfinţirea unei biserici este un ritual sfânt şi bogat în semnificaţii spirituale prin care se cere lui Dumnezeu harul Său sfinţitor pentru ca biserica - locaş de închinare - ofrandă a ctitorilor şi binefăcătorilor ei - să fie sfinţită aşa cum sfinţim în biserică ofrandele (darurile) pe care le aducem la Sfântul Altar.

Slujba de resfinţire a altarului bisericii Sfinţii Arhangheli este o rugăciune de reînnoire a harului sfinţitor al lui Dumnezeu, o reinaugurare a acestei biserici, devenită Catedrală mitropolitană a Mitropoliei Ortodoxe Române din Paris.

Chiar şi în cazul sfinţirii întregii bisericii, slujba de târnosire se concentrează tot în Sfântul Altar şi pe Sfânta Masă în special. Aceasta deoarece pentru noi, creştin-ortodocşii, mântuirea este unirea cu Hristos, numită viaţă în Hristos. Centrul acestei vieţi în Hristos fiind Sfântul Altar, care Îl reprezintă pe Hristos, Cel răstignit, îngropat, înviat din morţi şi înălţat întru slavă.

Ritualul bogat şi plin de semnificaţii duhovniceşti, este inspirat din mai multe evenimente biblice din Vechiul Testament, în special sfinţirea Chivotului (Cf. Ieşire 40) şi sfinţirea Templului lui Solomon (Cf. III Regi 8; II Cronici 5 - 7).

În Vechiul Testament altarele erau construite din pietre şi stâlpi, iar apoi sfinţite cu untdelemn. Astfel, Avraam a clădit câte un "jertfelnic Domnului" atât la stejarul Mamvri, lângă Sichem, cât şi la Betel, unde Domnul i se aratase (Cf. Facere 12, 7 şi 8).

Iacov, după visul avut în Haran, la Luz, numit apoi Betel (care înseamnă "casa lui Dumnezeu"), a exclamat: "Aceasta nu e altceva decât casa lui Dumnezeu, aceasta este poarta cerului!" (Facere 28, 17); el a înălţat acolo un altar folosind doar piatra pe care o avusese de căpătâi în timpul somnului.

Cel mai de seamă locaş de închinare pentru epoca Vechiului Testament a fost templul lui Solomon (Cf. III Regi 8).

La sfinţirea acestuia regele Solomon a rostit o rugăciune către Dumnezeu, în faţa jertfelnicului, în care a formulat de fapt, pentru prima oară, scopul şi sensul religios al locaşului de rugăciune: „...Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin această casă pe care am zidit-o numelui Tău; dar caută la rugăciunea robului Tău (...) şi sa fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea la casa aceasta, la acest loc pentru care Tu ai zis: Numele Meu va fi acolo! (...) să asculţi rugăciunea robului Tău şi a poporului Tău din locul locuinţei Tale celei din cer (…) şi milostiv să le fii lor!" (III Regi 8, 27 - 30).

O parte din această mare şi frumoasă rugăciune a lui Solomon este citită, ca prima dintre paremiile din slujba ortodoxă a sfinţirii bisericii, iar ideile formulate de Solomon îsi găsesc ecoul în aproape toate rugăciunile şi imnele din această slujbă.

Templul lui Solomon, în care veacuri de-a rândul poporul ales a preamărit pe Dumnezeu - Creatorul şi a nutrit speranţa venirii Mântuitorului, a devenit centrul vieţii religioase a acestui popor şi simbolul unităţii lui naţionale; el a fost cinstit de către Mântuitorul Hristos, Care a fost adus aici la patruzeci de zile după naşterea Sa, "ca să-L pună înaintea Domnului" (Luca 2, 22), iar când a împlinit doisprezece ani, a mers la Ierusalim, împreună cu dreptul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria, după datina sărbătorii. După ce părinţii L-au căutat îngrijoraţi, El le spune: "Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu". (Luca 2, 49).

Deci templul din Ierusalim, ca loc al prezenţei şi întâlnirii lui Dumnezeu cu poporul Său era o prefigurare a tainei întrupării lui Hristos. De aceea, Iisus va spune despre legătura dintre templu şi trupul Său: ”Dărâmaţi acest templu şi îl voi ridica (reface) în trei zile”, referindu-se profetic la moartea şi învierea Sa (Cf. Ioan 2, 19, Ioan 2, 21, Marcu 14, 58).

Biserica, numită de Sfântul Gherman al Constantinopolului, cerul pe pământ, casa în care locuieşte şi se preumblă Dumnezeu, este preaslăvită mai presus de templul lui Solomon, ea a fost vestită de profeţi, întemeiată pe temelia apostolilor (Cf. Efeseni 2, 20), mărturisită de către martiri şi aşezată pe sfintele moaşte ale acestora, ca pe un tron.

În timpul Patriarhilor Vechiului Testament, altarul era locul arătării sau întâlnirii lui Dumnezeu cu oamenii (Cf. Facere 12, 7 - 8; I Cronici 6, 49). Moise numeşte altarul “Domnul este scăparea mea” (Ieşire 17,15), iar Iezechiel îl numeşte “Masa Domnului” (Cf. Iezechiel 41, 22; 44,16). Aşa se numeşte el şi astăzi în biserică, Sfânta Masă, Altar sau Prestol.

De la Altarul lui Avraam pregătit pentru jertfa lui Isac pe muntele Morea şi până la Altarul Templului din Ierusalim ridicat pentru aducerea jertfelor de împăcare cu Dumnezeu şi Altarul tămâierii de bună mireasmă, toate au fost o preînchipuire a Crucii lui Hristos, Altarul pe care Hristos S-a adus pe Sine jertfă (Cf. Numeri 21, 8-9 şi Ioan 3,14-15).

În Biserica Ortodoxă Română, Sfânta Masă numită şi Altar sau Prestol se află după catapeteasmă, motiv pentru care întreaga încăpere a sanctuarului poartă numele de Altar. Ea este locul unde se aduce jertfa nesângeroasă a Sfintei Euharisti. În timpul Sfintei Liturghii pâinea şi vinul de pe Sfânta Masă, prin lucrarea Duhului Sfânt şi rugăciunea arhiereului sau preotului slujitor, se prefac în însuşi Trupul şi Sângele Domnului spre împărtăşirea credincioşilor cu ele. Astfel, altarul este este spaţiul lucrării sfinţitoare şi mântuitoare a lui Hristos, este centrul liturgic unde are loc întâlnirea, comuniunea noastră cea mai plenară cu Hristos prin lucrarea Sfântului Duh, Care preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului şi le umple pe acestea de prezenţa Sa.

Sfânta Masă simbolizează masa Cinei celei de Taină, mormântul Său, precum şi tronul ceresc pe care S-a aşezat întru slavă Hristos Cel răstignit şi înviat. Prin Sfânta Euharistie, Hristos se află pe Sfânta Masă cu toate actele Sale mântuitoare recapitulate.

Rugăciunile şi actele arhiereului de la sfinţirea altarului noii biserici exprimă într-o mare varietate de forme prezenţa şi lucrarea sfinţitoare a lui Hristos în mijlocul celor ce cred în El potrivit făgăduinţei Sale: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor!” (Matei 28, 20).

Sfinţirea bisericii se face prin arhiereu, arătându-se că Hristos însuşi Se sălăşluieşte în ea şi săvârşeşte în ea lucrarea Sa mântuitoare prin Duhul Sfânt lucrător în vestirea Evanghelii şi Sfintele Taine ale Bisericii.

Sfânta Masă se spală cu apă, închipuindu-se tainic Botezul lui Hristos, când începe lucrarea Sa mântuitoare.

După spălarea cu apă (şi săpun) şi ştergerea ei, Sfânta Masă se spală cu apă sfinţită în care se adaugă parfum de trandafir. Aceasta simbolizează mirul întru cinstea îngropării lui Hristos, cum a spus Iisus despre spălarea picioarelor Lui cu lacrimi şi cu mir de mare preţ de către femeia păcătoasă (Cf. Matei 26, 13).

Urmează apoi ungerea Sfintei Mese cu Sfântul şi Marele Mir de către arhiereu, care simbolizează ungerea trupului lui Hristos cu ulei de aloe şi aromate de către Iosif din Arimateia şi Nicodim (Cf. Ioan 19, 38-40). Prin mirul turnat în chip de trei cruci se unge Sfânta Masă în vreme ce se cântă Aliluia. Prin Sfântul Mir coboară peste Sfânta Masă Duhul Sfânt, iar prin cântarea întreită Aliluia se anunţă venirea lui Dumnezeu Cel în Treime slăvit. Ungerea întreită în chipul crucii arată şi ea pe de o parte că Duhul Sfânt este nedespărţit de celelalte două Persoane dumnezeieşti şi că El vine împreună cu Hristos Cel răstignit pe cruce pentru noi, Care acum se îngroapă în Sfânta Masă ca într-un mormânt, din care izvorăşte tot darul desăvârşit.

Sfânta Masă primeşte darul Duhului Sfânt care va lucra dintr-însa, săvârşindu-se pe ea Sfânta Liturghie şi punându-se pe ea Sfânta Evanghelie şi chivotul cu Sfânta Euharistie care, amândouă, reprezintă pe Hristos.

Se pun apoi patru icoane de pânză pe cele patru colţuri ale Sfintei Mese, având imprimate chipurile şi numele celor patru Evanghelişti, arătându-se prin aceasta că pe Hristos, “Piatra cea din capul unghiului”, sunt aşezaţi Apostolii ca temelie, ca prim început al zidirii Bisericii pe El, precum şi că El este vestit în cele patru laturi ale lumii prin Sfintele Evanghelii. Icoanele celor patru evanghelişti de pe Sfânta Masă mai simbolizează şi mărturia că la altarul sfinţit se păstrează şi se predică învăţătura lui Hristos aşa cum s-a fixat în scrierile evanghelice.

Sfânta Masă reprezentând pe Hristos e îmbrăcată apoi în cămaşa albă (măsăriţa) care simbolizează giulgiul lui Hristos. Iar deasupra ei se pune o altă pânză, un acoperământ mai frumos, strălucitor, care reprezintă haina de lumină şi de slavă a lui Hristos Cel Înviat, sau strălucirea feţei Domnului de pe muntele Tabor şi de la venirea a doua a lui Hristos, când va judeca vii şi morţii.

Peste acest acoperământ se pune Sfântul Antimis, care reprezintă îngroparea lui Hristos-Domnul. În el sunt cusute sfinte moaşte de mucenici, arătând că Biserica se întemeiază pe jertfa lui Hristos, dar creşte şi prin jertfa adăugată la ea, din puterea ei, a celor ce cred în El şi dau mărturie cu preţul vieţii pentru El (Cf. Apocalipsa 6, 9)

Antimisul se oferă fiecărei biserici din eparhie de către arhiereu, căci Biserica cea Una, întemeiată de Hristos prin Duhul Sfânt întâi în Ierusalim, se exinde în lume tot prin lucrarea lui Hristos, prin arhierei, ca slujitori ai Lui în bisericile locale, care se ţin toate într-o unitate prin episcopi, urmaşii Apostolilor.

Deasupra Antimisului pe Sfânta Masă se pune Sfânta Evanghelie, pentru că prin ea se vestesc toate cele ce s-au săvârşit şi se săvârşesc de Hristos-Domnul spre mântuirea oamenilor. Evanghelia reprezintă pe Hristos, Care ne-a dat Legea cea Nouă a învăţăturii Sale. Tot pe Sfânta Masă stă permanent Sfânta Cruce, simbol al Răstignirii şi Învierii Domnului şi al mântuirii noastre, întrucât “prin Cruce a venit mântuire la toată lumea”.

După ce s-a sfinţit Sfânta Masă, cu apă sfinţită se stropeşte sfântul altar şi toată biserica, pentru că de la Sfânta Masă, ca de la un izvor şi ca de la un început de sfinţenie, se sfinţeşte toată biserica şi întreaga comunitate, precum şi Hristos a sfinţit prin întrupare, toată firea noastră. În acest timp cântăm: „Această casă Tatăl a zidit-o; această casă Fiul a întărit-o; această casă Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o şi a sfinţit sufletele noastre”. Aflăm deci, odată cu sfinţirea bisericii are loc şi sfinţirea sufletelor noastre. Se sfinţeşte biserica aceasta din zid, dar se sfinţesc şi persoanele care participă la sfinţirea ei şi la sfintele slujbe care se săvârşesc în această biserică.

După sfinţirea bisericii, toţi credincioşii ortodocşi prezenţi au permisiunea să intre în Sfântul Altar pentru a săruta Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Masă din Altar.

Sfinţirea altarului unei biserici este o Cinzecime reînnoită, ea transfigurează acest spaţiu într-un alt plan al realităţii. Biserica sfinţită se arată ca fiind un spaţiu plin de lumină dumnezeiască, loc al sălăşluirii şi lucrării sfinţitoare a lui Hristos, prin Duhul Sfânt.

Felicităm pe Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Iosif, al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, cu ocazia sfinţirii altarului Catedralei mitropolitane a românilor ortodocşi din Paris, pe părintele paroh stavrofor Constantin Târziu, ajutat de preoţii Iulian Nistea şi Jean Boboc, dimpreună cu toată comunitatea ortodoxă românească de aici, luminată de evlavie creştină şi simţire românească, pe toţi binefăcătorii şi ajutătorii acestui sfânt lăcaş, precum şi pe toţi clericii şi credincioşii prezenţi la acest eveniment sfânt şi solemn de spiritualitate şi demnitate creştină.

Rugăm pe Hristos-Domnul, Cel răstignit şi înviat, să ocrotească această biserică şi pe toţi închinătorii şi binefăcătorii ei, pentru rugăciunile Sfinţilor Arhangheli, ocrotitorii acestui sfânt lăcaş şi al întregii comunităţi din Paris.