Roadele rugăciunii pentru aproapele

Viaţa omului nu poate fi trăită la adevăratele ei standarde şi exigenţe, dacă ea nu cuprinde şi dimensiunea spirituală. Iar în cadrul dimensiunii spirituale un loc aparte îl ocupă credinţa şi rugăciunea, care întreţin existenţa omului pe un plan superior. Prin credinţă şi rugăciune, fiinţa umană se conectează la Izvorul adevăratei vieţi - Dumnezeul Iubire, acestea două transformându-se în adevărate vehicule duhovniceşti, care dau un suflu nou, un sens profund şi o dinamică reală universului existenţei umane.

Rugăciunea are un rol important pentru fiecare om, deoarece ea îl ridică pe om la înălţimea unui adevărat dialog cu Dumnezeu. Prin rugăciune, credinciosul stă de vorbă cu Dumnezeu, se deschide Lui şi Îl primeşte în altarul sufletului său, pentru ca acolo să aibă loc adevărata întâlnire de taină cu Dumnezeu. De aceea, rugăciunea a fost înţeleasă mereu ca respiraţie a sufletului, ca hrană, putere şi lumină a acestuia; fără rugăciune viaţa omului devine fără gust, seacă şi searbădă, fără profunzime, fără prospeţime spirituală, transformându-se într-un adevărat deşert duhovnicesc.

Acest sens al rugăciunii poate fi înţeles numai în măsura în care omul conştientizează faptul că aceasta nu este numai o lucrare umană, circumscrisă în limitele umanului, ci ea, când este bine făcută, este purtată şi însufleţită de Duhul lui Dumnezeu, aşa cum ne asigură Sfântul Apostol Pavel: "De asemenea, şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite" (Romani 8, 26). Rugăciunea însufleţită de Duhul Sfânt ne dăruieşte conştiinţa de fii ai lui Dumnezeu. "Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva, Părinte! Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu" (Romani 8, 15). Această conştiinţă având-o, îndrăznim să I ne adresăm lui Dumnezeu, ca Tată, Părinte, cu o îndrăzneală filială şi cu o căldură a elanului iubitor al fiului către Părintele său infinit iubitor.

În viaţa creştină trebuie să existe un echilibru roditor între rugăciunea personală a fiecărui credincios, făcută, îndeosebi acasă, şi rugăciunea Bisericii, care este mai puternică, mai vie şi mai luminată de Duhul lui Iisus Hristos, Care este prezent în Biserică şi în Tainele ei.

O rugăciune izvorâtă din adâncul sufletului cu roade evidente este rugăciunea femeii cananeence (cf. Matei 17, 21-28). "Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un diavol" (Matei 17, 22). În urma unei aparente ezitări a Mântuitorului pentru a-i asculta rugăciunea, femeia persistă în cererea ei plină de credinţă, ca să fie ascultată în durerea ei. Văzând Iisus Hristos credinţa ei constantă, fierbinte şi rugăciunea ei neîncetată, îi spune: "O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela" (Matei 15, 28).

Femeia cananeeancă nu s-a rugat pentru sine, ci pentru fiica ei grav bolnavă. Rugăciunea ei a fost ascultată, a adus roade.

Rugăciunea îndreptată către Dumnezeu pentru aproapele are o particularitate specială. Cel care se roagă astfel se uită pe sine, problemele şi nevoile sale imediate şi se îndreaptă cu toată fiinţa şi puterea sa în rugăciune curată, spre nevoile, durerile şi suferinţele semenului său. Este aceasta o imagine care mişcă inima omului, precum şi iubirea lui Dumnezeu, făcând să se reverse mila dumnezeiască spre cel pentru care ne rugăm, dar nu mai puţin şi spre cel care se roagă. Astfel, printre roadele rugăciunii pentru aproapele putem menţiona câteva:

În primul rând, rugăciunea astfel făcută este o mărturie a credinţei în puterea milostivă, iertătoare şi vindecătoare a lui Dumnezeu, care devine realitate în viaţa celui sau celor pentru care ne rugăm. Nu este de mirare că cei pentru care ne rugăm simt, experiază şi se conving de puterea rugăciunii făcute pentru ei.

Un alt dar al acestei rugăciuni pentru semeni îl reprezintă pacea şi liniştea sufletească pe care aceştia o primesc de la Dumnezeu. Aceste daruri ale rugăciunii sunt foarte importante, căci ele pot ajuta la vindecarea celor bolnavi, care în felul acesta se echilibrează interior şi se deschid ei înşişi în faţa lucrării harului dumnezeiesc în viaţa lor.

Înviorarea credinţei şi a nădejdii, ca virtuţi teologice, este un alt dar al rugăciunii, care se petrece atât în cel care se roagă, precum şi în cei pentru care este săvârşită rugăciunea. Virtuţile acestea sunt necesare nu numai pentru viaţa pământească a credinciosului, ci şi pentru viaţa veşnică la care este chemat fiecare om. Ele se transformă în punţi de înălţare şi comuniune spre Dumnezeu şi cu El, într-un adevărat şi permanent dialog, care transfigurează timpul şi spaţiul şi deschid porţile veşniciei.

Vindecarea de boli şi uşurararea durerilor reprezintă un alt rod al rugăciunii pentru semeni. Atunci când rugăciunea este săvârşită în ambianţa de har a Bisericii, dar şi în puterea unei credinţe, care "mută şi munţii din loc", cei bolnavi primesc cu adevărat noi energii de viaţă, simt că se află racordaţi la un izvor de putere şi lumină cu totul deosebit de cele ale lumii acesteia, care mângâie, uşurează şi vindecă bolile sufleteşti şi trupeşti ale omului. Mântuitorul fiind "Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre" a lăsat în Biserica Lui o Taină, prin excelenţă, a vindecării de bolile sufleteşti şi trupeşti: Taina Sfântului Maslu, la care Sfântul Sinod al Bisericii noastre ne îndeamnă părinteşte să medităm şi să ne rugăm, să celebrăm şi să punem în lucrare darurile acestei Sfinte Taine, cu o sârguinţă specială în cursul anului 2012.

În fine, rugăciunea pentru aproapele dezvoltă şi adânceşte dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, care se simte la rândul lui iubit şi de Părintele Ceresc, şi de fraţii săi întru Hristos - semenii săi. Cu alte cuvinte, un alt rod al rugăciunii pentru semeni reprezintă evidenţierea, afirmarea şi adâncirea solidarităţii între cei care se roagă unii pentru alţii.

Fiind conştienţi de mulţimea acestor daruri, precum şi de necesitatea lor în viaţa creştinilor, a Bisericii şi a lumii, suntem chemaţi să intensificăm rugăciunea pentru aproapele nostru, ca o vie mărturie a faptului că avem misiunea sfântă de a ne purta sarcinile unii altora, ca să împlinim Legea lui Hristos (cf. Galateni 6, 2).