Rugăciunea, binecuvântare cerească în viaţa creştinului

Biserica ne îndeamnă să ne rugăm atât în particular, cât şi public, prin participarea la sfintele slujbe. Prin aceste moduri de rugăciune, creştinul arată că toate lucrările din viaţa sa au ca temelie binecuvântarea lui Dumnezeu.

Atunci când ne rugăm ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci mărturisind credinţa noastră în Preasfânta Treime. De fapt, fiecare rugăciune este precedată de însemnarea noastră cu semnul Sfintei Cruci, iar simpla rostire a cuvintelor „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” este o rugăciune adresată Sfintei Treimi. Rostind aceste cuvinte, „arătăm credinţa noastră în Dumnezeu-Tatăl, Ziditorul tuturor celor văzute şi nevăzute, în Dumnezeu-Fiul, Care S-a făcut om şi a primit răstignire pe Cruce pentru a noastră mântuire, şi în Dumnezeu-Duhul Sfânt, prin Care se sfinţeşte viaţa noastră” (Carte de învăţătură creştin-ortodoxă).

Prin rostirea numelor Persoanelor Sfintei Treimi și însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, arătăm că rugăciunea noastră este un dialog cu Dumnezeu, un mod prin care comunicăm cu El şi mai ales că stăm înaintea Lui cerând cele de folos pentru mântuire. Sfântul Ioan Scărarul ne spune în celebra sa lucrare ascetică Scara: „A sta înaintea lui Dumnezeu e lucru comun tuturor celor ce se roagă...”. Rugăciunea este binecuvântare cerească, deoarece te transpune înaintea lui Dumnezeu.

Omul duhovnicesc se roagă permanent pentru a fi prezent în fiecare clipă a existenţei sale ascetice înaintea lui Dumnezeu. O mărturie despre bucuria rugăciunii o avem de la un cuvios care a trăit cu dorul după Dumnezeu, Sfântul Paisie Aghioritul: „Cu cât spuneam rugăciunea, cu atât mă părăsea oboseala și mă simțeam tot mai odihnit. Am simțit înlăuntrul meu o bucurie, care nu m-a lăsat să merg la culcare, ci spuneam încontinuu rugăciunea. Pe la ora 11 noaptea, chilia s-a umplut dintr-odată de o lumină dulce, cerească. Era foarte puternică, dar nu te orbea. Am înțeles însă că și ochii mei au primit putere, ca să pot să rabd această strălucire. Atât cât am fost în această stare, în acea dumnezeiască lumină, mă aflam într-o altă lume, duhovnicească. Simțeam o bucurie de negrăit, iar trupul îmi era ușor, își pierduse greutatea. Am simțit Harul lui Dumnezeu, dumnezeiasca luminare. Înțelesuri dumnezeiești treceau cu repezeală prin mintea mea ca niște perechi de întrebări și răspunsuri. Nu aveam probleme, nici subiecte de întrebat, cu toate astea, întrebam și în același timp aveam și răspunsul. Răspunsurile erau cuvinte omenești, conțineau însă și teologie, căci erau răspunsuri dumnezeiești” (Laudă la Sfântul Paisie Aghioritul de IPS Mitropolit Ierotheos Vlachos, pemptousia.ro).

Din acest text vedem câtă binecuvântare aduce rugăciunea în viaţa creştinului rugător şi mai ales fericirea trăirii bucuriei apostolice de pe Muntele Tabor la Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos.