Rugăciunea - taină, dialog, iubire, punte, nădejde sau mai mult decât atât...

Dacă te rogi, ești teolog, iar dacă ești teolog, roagă-te! Dicton celebru, însă prea puțin asumat în accepțiunea lui practică. Viața teologală este viața trăită în rugăciune neîncetată, în pomenirea continuă a numelui lui Dumnezeu. Ethosul creștin nu poate fi nicidecum conceput fără rugăciunea lucrătoare.

Cuvintele despre rugăciune străbat paginile Sfintei Scripturi, ni-L arată pe Dumnezeu Părinte Proniator, prieten și binefăcător, iar rugăciunea este una dintre formele noastre de cinstire și recunoștință, nicidecum lipsită de importanță.

Inspirându-se din cuvintele Mântuitorului și din cele ce s-au spus de-a lungul timpului despre rugăciune, convorbirea noastră cu Dumnezeu, Sfântul Ioan Gură de Aur spune, între altele: Există prin casele creștinilor o cheie ruginită. Dacă ar fi folosită, s-ar putea deschide cu ea ușile încuiate ale Împărăției cerurilor. Cheia despre care vorbește este reprezentată de rugăciune, milostenie, fapte bune și, mai ales, de lacrimi.

Lacrimile fără rugăciune nu deschid cerurile!

În lumina Evangheliei Vameșului și a Fariseului, pilda tulburătoare pe care Mântuitorul a spus-o ucenicilor, ne gândim la rugăciune ca la o soluție care poate rezolva multele noastre probleme. Dacă unele dintre ele nu sunt rezolvate, acest lucru se întâmplă și din pricina faptului că rugăciunea nu mai este prioritatea vieții noastre.

Amintesc cuvintele arhimandritului Cleopa Ilie, pe care le spunea celor care veneau cu dor fier­binte de rugăciune și îndrumare duhovnicească: Rugați-vă câteva ceasuri pe zi și veți vedea câte binecuvântări va primi viața voastră. Dacă nu ne rugăm măcar câteva minute, cum vom putea primi aceste binecuvântări? Iubirea lui Dumnezeu presupune sine qua non și rugăciunea noastră: nu poți să-L iubești pe Dumnezeu, dacă nu dorești permanent să-L întâlnești în rugăciune.

Înainte de a face o scurtă aducere aminte a ceea ce s-a spus despre rugăciune, reiterăm că, în Grădina Edenului, protopărinții noștri se rugau și se bucurau să-L vadă pe Dumnezeu. Când nu s-au mai rugat și viața lor nu s-a mai raportat la Cel ce le purta de grijă, atunci lumea în care trăiau s-a schimbat. Au fost izgoniți din Grădina Edenului pentru că nu au ascultat de Dumnezeu și pentru că nu au păstrat legătura cu El. Din cauza neascultării, au schimbat lumina cu întunericul, primind însă nădejdea venirii Răscumpărătorului. În amarul pe care l-au dus ei și urmașii lor, în lacrimile și sudoarea frunții, mângâierea lor a fost rugăciunea către Părintele Cel Bun, pe Care L-au pierdut, neascultându-L.

În Vechiul Testament sunt multe exemple de rugăciune. Un prim fel de rugăciune este cea săvârșită cu toată inima, cu sac și cenușă, cu nădejdea că Dumnezeu nu va părăsi pe cel ce se încrede în El.

Un exemplu de neegalat este rugăciunea rege­lui Solomon: Doamne, Dumnezeul lui Israel! Nu este Dumnezeu asemenea Ție, nici în cer sus, nici pe pământ jos; Tu păzeşti legământul şi ai milă de robii Tăi care umblă cu toată inima lor înaintea Ta; Şi acum, Doamne, Dumnezeul lui Israel, să împlineşti ceea ce ai grăit cu robul Tău David, tatăl meu, zicând: «Nu-ţi va lipsi niciodată înaintea Mea un urmaş, care să şadă pe tronul lui Israel, dacă fiii tăi îşi vor păzi drumul lor, pur­tându-se aşa cum te-ai purtat tu înaintea Mea!».

Însă caută la rugăciunea robului Tău şi la cererea lui, Doamne, Dumnezeul meu! Ascultă strigarea şi rugăciunea lui cu care se roagă astăzi; Să-Ți fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea la templul acesta, la acest loc, pentru care Tu ai zis: «Numele Meu va fi acolo»; să asculţi strigarea şi rugăciunea cu care robul Tău se va ruga în locul acesta. Să asculţi rugăciunea robului Tău şi a poporului Tău, Israel, când ei se vor ruga în locul acesta; să asculţi din locul şederii Tale cel din ceruri, să asculţi şi să miluieşti.

Atunci Tu să asculţi din cer, să ierţi păcatul poporului Tău Israel şi să-l întorci în pământul pe care l-ai dat părinţilor lor! Când se va încuia cerul şi nu va fi ploaie, pentru că ei au păcătuit înaintea Ta, şi Îţi vor aduce rugăciuni în locul acesta şi vor mărturisi numele Tău şi se vor întoarce de la păcatul lor, căci Tu i-ai smerit, Tu să asculţi din cer şi să ierţi păcatul robilor Tăi şi al poporului Tău Israel, arătându-le calea cea bună pe care să meargă, şi să trimiţi ploaie pământului Tău pe care l-ai dat poporului Tău de moştenire!

De va fi foamete pe pământ, de va fi ciumă şi boală molipsitoare, de va fi vânt dogoritor, uscăciune, lăcustă, omidă, duşmanul de îl va strâmtora în porţile cetăţii lui, de va fi orice necaz sau orice boală, orice rugăciune, orice cerere care se va face de orice om din tot poporul lui Israel, când ei îşi vor cunoaşte mustrarea cugetului lor şi îşi vor întinde mâinile lor la templul acesta,

Tu să asculţi din cer, din locul şederii Tale, şi să miluieşti; să faci şi să dai fiecăruia după căile sale, după cum Tu cunoşti inima lui; căci Tu singur ştii inima tuturor fiilor oamenilor;

Să-l asculţi din cer, din locul şederii Tale, şi să faci tot ceea ce străinul Îţi va cere Ție, pentru ca să ştie toate popoarele pământului de numele Tău, să se teamă de Tine, cum se teme poporul Tău
Israel, şi să ştie că numele Tău este chemat peste templul acesta pe care eu l-am zidit!

Şi se vor întoarce către Tine cu toată inima lor şi cu tot sufletul lor, în pământul duşmanilor care i-au robit, şi se vor ruga către Tine, întorcân­du-se spre pământul care l-ai dat părinţilor lor, spre cetatea care Ți-ai ales-o şi spre templul pe care l-am zidit numelui Tău, să-Ți fie urechile Tale şi ochii Tăi deschişi la rugăciunea robului Tău şi la rugăciunea poporului Tău Israel, pentru ca să-i auzi totdeauna, când ei vor striga către Tine,

Că Tu Ți-ai ales spre moştenire dintre toate popoarele pământului, precum ai grăit prin Moise, robul Tău, când ai scos pe părinţii noştri din Egipt, Stăpâne Doamne! (3 Regi 8, 23-53).

S-a rugat Solomon ca Dumnezeu să privească spre locul acela ziua și noaptea. Cu aceeași căldură s-a rugat tatăl lui: Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine, auzi-mă, Doamne! Să se în­drepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară, auzi-mă, Doamne! (Psalmul 140, 1-2).

Nu putem uita cât de stăruitor s-a rugat prorocul Ilie, din Tesba Galaadului, care a rămas credincios Singurului și Adevăratului Dumnezeu. Atât de puternică a fost rugăciunea lui, încât a închis cerul trei ani și șase luni și nici măcar rouă nu a fost pe pământ.

Apoi iarăși s-a rugat Ilie și Dumnezeu a trimis ploaie pe pământ. La rugăciunea lui, Dumnezeu a coborât foc din cer, care a mistuit jertfa așezată pe muntele Carmelului.

O puternică rugăciune, care l-a întors și l-a reașezat în slava și cinstea pe care o avusese mai înainte, este a regelui Manase, pe care o rostim în vremea Postului Mare, timp al pocăinței stăruitoare, când plecăm genunchii inimilor și trupurilor, cerând îndurare lui Dumnezeu, spunând, dimpreună cu acela: am greșit, Doamne, pă­catele mele sunt mai multe decât nisipul mării. Dar acum îmi plec genunchii inimii, rugând bunătatea Ta și zicând: Am păcătuit, Doamne, am păcătuit și fărădelegile mele eu le cunosc; însă cer, rugându-Te: iartă-mă, Doamne, iartă-mă și nu mă pierde din pricina fărădelegilor mele, și nici nu mă osândi la întuneric sub pământ, căci Tu ești, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocă­iesc. Arată-Ți peste mine bunătatea, mân­tu­ieș­te-mă pe mine, nevrednicul, după mare mila Ta și Te voi preaslăvi în toate zilele vieții mele; căci pe Tine Te slăvesc toate puterile cerești și a Ta este slava în vecii vecilor.

Mântuitorul Iisus Hristos a răspuns cererii ucenicilor, care-I cereau stăruitor: Doamne, în­va­ță-ne să ne rugăm! (Luca 11, 1).

Una dintre cele mai frumoase cântări ale Bisericii, inspirate din Sfânta Scriptură, așezată într-un admirabil concert coral psalmodiat în săptămâna Sfintelor Pătimiri, ne amintește: privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită, căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios (Matei 26, 41).

În Evanghelia Sfântului Ioan, în capitolele XV și XVI, se arată cum Mântuitorul i-a învățat pe ucenici să se roage neîncetat, iar Sfântul Evanghelist Marcu spune: Toate câte cereţi, rugân­du-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea (Marcu 11, 24).

O altă formă de rugăciune se descoperă de către Mântuitorul prin tăcere și ferire de slava lumii: Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 6).

Am auzit ori am citit din paginile sfinte despre oameni care s-au rugat întreaga viață. Sfântul Antonie, întrebat ce ar mai face dacă ar mai primi de la Dumnezeu zile, a mărturisit că s-ar pocăi, adică s-ar ruga pentru iertare. Avea 105 ani când și-a exprimat această dorință! Vremea pocăinței lui se apropiase de 90 de ani, și multe dintre zilele vieții sale au fost lupte corp la corp cu diavolul, de pe urma cărora a suferit și răni, dar s-a rugat neîncetat cu tărie în pustiul unde s-a nevoit. A avut mulțime de ucenici care l-au urmat, mari rugători care privegheau, nesocotind slava lumii acesteia și care se bucurau să-L întâlnească pe Dumnezeu în convorbirile lor. Alții s-au nevoit pe stâlpi, au devenit asceți și s-au rugat toată viața, înfruntând ispite grele de la diavol și de la oameni, cu puterea rugăciunii.

Împărații înțelepți au învățat că țărâna îi va cuprinde într-o zi, așa că au dorit ca sufletele să petreacă veșnic în Împărăția lui Dumnezeu. Marii bazilei ai Constantinopolului, ai Romei sau ai altor cunoscute locuri ale lumii mergeau în biserici, la mari sărbători, precum și în zile de rând, pentru a se ruga. Ne-au rămas din vremea lor Ceasurile împărătești, întrucât împărații credincioși au recunoscut că se cuvenea să aducă slavă Celui a cărui Împărăție nu era din lumea aceasta. Știau că împărăția lor era trecătoare, iar mandatul prea amăgitor, așa că nu s-au lăsat prinși în capcana înșelărilor și a slavei acestei lumi.

Am cunoscut și oameni ai rugăciunii din vremea noastră. Unul dintre ei a fost marele părinte Paisie Olaru. S-a rugat mult și nu a făcut caz de această îndeletnicire, iar alți călugări cuvioși, asemenea lui, s-au ascuns de laudele lumii. Când erau întrebați despre rugăciunea inimii, răspundeau asemenea copiilor nevinovați: Ce este rugăciunea inimii? N-am auzit de ea!

În tinerețea mea, arhidiacon fiind, am fost martor la reîntâlnirea Patriarhului Teoctist cu obștea de la Mănăstirea Sihăstria, în anul 1992. Întâmpinat în fața mănăstirii, Patriarhul Teoctist a rostit un cuvânt impresionant, după câțiva ani de când nu mai poposise acolo. A mers și la cimitir și a înălțat rugăciuni pentru părinții care se odihneau întru nădejdea Învierii, despre care părintele Cleopa spunea: cimitirul este plin de sfinți. Se referea, desigur, la călugării nevoitori a căror prin­ci­pală îndeletnicire era rugăciunea, cu evlavie față de pravila zilnică.

Patriarhul Teoctist, zărindu-l printre monahi pe protosinghelul Veniamin Barbecaru – unul dintre cei trei frați slujitori în Mănăstirea Sihăstria de atunci, alături de arhimandritul Bartolomeu și de ieromonahul Cozma –, mărturisea că la Vorona, frate fiind, a fost primit de părintele Veniamin în chilia lui, întrucât nu erau locuri prea multe pentru tinerii novici. Îl observa adeseori, noaptea, rugându-se, făcând metanii și multe rugăciuni. El se deștepta din somn și se minuna de rugăciunea cea fără de oprire...

Această rugăciune i-a ocrotit și bucurat pe marii sfinți. Este destul să amintim mărturia călugărilor de la Sihăstria care au găsit-o pe Sfânta Teodora înălțată de la pământ către cer, în lumină, rugându-se noaptea. Un stâlp de foc, care se înălța către cer...

În anii 50 ai veacului al XX-lea, în pustiul Hozeva, s-a nevoit, prin multă rugăciune, Cuviosul Ioan Iacob. Beduinii din preajmă, ostili călugărilor și creștinilor, i-au spus starețului Amfilohie de la Hozeva că noaptea, în peștera unde viețuia Sfântul Ioan Iacob, vedeau un incendiu. În realitate, era efectul rugăciunii arzătoare, al nevoinței și râvnei ieșite din tipare a sfântului. În ziua morții sale, pereții nu purtau urmele vreunui foc, iar lucrurile erau intacte. Fusese acolo o lumină puternică, asemenea celei care-i însoțește pe sfinții bineplă­cuți lui Dumnezeu.

Rugăciunea îl înalță pe om către Dumnezeu și preschimbă întunericul în lumină. Rugăciunea făcută cu toată inima ne duce mai îndreptați la casa noastră și ne oferă bucuria pe care oamenii nu o pot dărui niciodată, bucuria revenirii în iubi­rea Tatălui, prin pocăință și rugăciune, cum su­­ge­­rează deopotrivă pilda vameșului și fariseului și parabola magistrală a întoarcerii fiului risipitor.

Drumul vieții fiecăruia se aseamănă cu cel al fiului risipitor. Fiecare dintre noi își aduce aminte de casa părintească, de bucuriile și întristările copilăriei și tinereții, când, în general, oamenii pleacă departe de părinți, de rudenii și de locurile cu care s-au obișnuit.

De câte ori nu ne-am rătăcit când eram copii, mergând prin grădini, pe drumuri pe care nu le știam, și eram derutați când nu găseam cărarea către casă? Acest drum revine mereu în amintirea noastră. De aceea, drumul către casa părintească și a Părintelui Celui Bun este ținta fiecăruia dintre noi.

Plecarea în lumea cea mare, chiar dacă nu este întotdeauna însoțită de cumplita decădere, este în general o risipire, pe care oamenii o înțeleg mai târziu, uneori prea târziu...

Țara îndepărtată de care vorbește Evanghelistul Luca este spațiul libertății, pe care fiecare îl căutăm. Nu are rost să ne ascundem: fiecare dintre noi dorește cât mai multă libertate. Când este îngrădit, când este sfătuit, când este îndrumat, omul nu acceptă.

Ajungem într-o țară îndepărtată, care este, pe de o parte, dorința noastră de libertate greșit înțeleasă și, pe de altă parte, șederea departe de Dumnezeu. Țara îndepărtată este țara care ne secătuiește toate avuțiile.

E grea înstrăinarea, e grea despărțirea de Dumnezeu prin păcat, oricum s-ar numi acest păcat. Dar mult mai importantă este întoarcerea, prea puțin prețuită de oameni, dar iubită de Dumnezeu, care a spus că și îngerii se bucură de întoarcerea celor păcătoși.

Toate cele trei personaje ale Evanghelistului Luca risipesc, dar în mod diferit, ce-i drept. Tatăl, care este Părintele Cel Bun, risipește bunătate fără margini nu doar față de fiul care s-a întors, ci față de umanitatea întreagă.

Fiul cel mic este cel care a risipit bogăția primită de la tată, dar și fratele lui a risipit dragostea pe care trebuia să o arate fratelui: nu s-a bucurat de întoarcerea lui, nu a avut puterea să înțeleagă revenirea, regăsirea acestuia, dar nici iubirea Părintelui, care niciodată nu piere.

Inspirată din cuvintele Scripturii, o preafrumoasă piesă de teatru ne vorbește despre hoțul de mărgăritare. În scenariul acestei piese, tatăl rămânea pe corabie în largul mării, iar fiul se scufunda, ajutat de o funie, pentru a aduna perle prețioase. Când nu mai putea rămâne prea mult în adâncul mării, dădea semn, iar tatăl îl trăgea înapoi pe punte.

După ce și-a luat o parte din perlele culese, acest „hoț de mărgăritare” a plecat departe și le-a risipit. Întors acasă, i-a spus tatălui său: „Am ple­cat cu mărgăritarele și acum mă întorc sărac”. Dar tatăl a replicat: „Te-ai întors bogat, nu sărac, pentru că lacrimile tale sunt la fel de prețioase sau chiar mai prețioase decât mărgăritarele”.

Hoțul de mărgăritare ne reprezintă și pe noi. Nu trebuie să-i privim cu superioritate pe cei care au păcătuit. Uităm că, uneori, lacrima este mai pre­țioasă decât mărgăritarul. Lacrima cuiva, care curge din adâncul inimii, poate spăla toate păcatele.

Așadar, când suntem în prăpastie, să nu deznădăjduim și, când suntem pe vârf de munte, să nu amețim. Indiferent de depărtarea la care ne-am aflat sau ne aflăm de Dumnezeu, întoarcerea este singura soluție.