„Să ai în dreapta frica de Dumnezeu și în stânga frica morții”

În viața duhovnicească sunt mai multe instrumente prin care omul poate pătrunde în lumea dialogului cu Dumnezeu. Se vorbește despre post, metanii, rugăciune, citirea cărților sfinte etc. Dintre toate, un instrument care se pare că în epoca noastră nu își mai găsește utilitatea este pomenirea morții. Foarte prețuită de Părinții nevoitori, pomenirea morții este trecută cu vederea de omul modern tocmai pentru că el trăiește cu ideea inoculată că viața aceasta este în sine singura valoare la care se poate raporta. Într-adevăr, viața pământească este esențială pentru noi. Modul în care o trăim sau, mai bine zis, o valorificăm, influențează deznodământul nostru veșnic. Dar, a valo­rifica viața în spiritualitatea creștină nu înseamnă a scoate maximum de eficiență din ea, de a trăi tot ceea ce ne oferă, ci de a găsi încă din timpul ei relația pierdută cu Ziditorul nostru. În acest sens, pomenirea morții nu este doar simpla amintire a informației că odată vom muri, ci trăirea într-o manieră intensă a scopului vieții care este comuniunea cu Dumnezeu. Mântuitorul a punctat importanța dedicării inimii noastre către Dumnezeu și plasarea pe locul doi a grijilor vieții acesteia: „De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?” (Matei 6, 25).

Sfinții au trăit la modul absolut sfaturile Domnului. Părintele arhimandrit Cleopa Ilie spunea cu voce ca de tunet că omul trebuie să aibă două ziduri pentru a nu greși: „Să ai în dreapta frica de Dumnezeu și în stânga frica morții”. Am găsit la Sfântul Cuvios Sofronie Saharov explicat modul cum el a ajuns să trăiască pomenirea morții ca un har sau dar venit de la Creatorul nostru. Atât de mare este acesta, că aproape numai pururea pomenirea morții are puterea de a schimba total viața omului.

Cuviosul Sofronie spune în lucrarea „Vom vedea pe Dumnezeu precum este” că din cauza tragismului Primului Război Mondial a fost copleșit de sentimentul că omul este sortit unei tragice morți: „Nu mă puteam împăca cu gândul că mulțime de vieți tinere cu sila se curmă, și pe deasupra cu nebună sălbăticie. Eu însumi mă puteam afla în rândurile lor, iar sarcina ar fi fost să omor oameni necunoscuți mie, care la rândul lor ar fi căutat să termine cu mine cât mai repede”. Aceste catastrofe exterioare au trezit în sufletul părintelui un deplin sentiment al propriei morți, dar nu ca despărțire individuală de lume. Cuviosului i s-a dat să trăiască moartea ca un fenomen cosmic care afectează întreaga făptură căzută. El a trăit în sine moartea ca neantizare nu numai a sa, ci a tuturor oamenilor și a lumii întregi. El mărturisește: „Suferințele duhului meu erau provocate de catastrofele exterioare și, în chip firesc, le identificam cu propria-mi soartă: moartea mea lua însușirea stingerii a tot ceea ce cunoșteam, a tuturor celor de care eram legat ființial. Moartea mea nu mai era ceva nesfârșit de mic, unul mai puțin. Nu. În mine, împreună cu mine, moare tot ceea ce fusese cuprins de conștiința mea: cei apropiați mie, suferințele și dragostea lor, toată desfă­șurarea istoriei, întreg pământul îndeobște, și soarele, și stele”.

Acest sentiment persistent în sufletul părintelui i-a trezit și simțământul deșertăciunii tuturor agonisirilor pe pământ. A trecut aproape într-un mod de existență evanghelic. Gândul acestei morți universale care înseamnă aruncarea într-o veșnică uitare l-a urmărit pe părinte vreme îndelungată. Precizez că mărturia sa legată de aceste trăiri se referă la vremea premergătoare convertirii sale, de aceea spune că gândul morții era trăit de el cu episodice răzvrătiri. Într-o vreme a găsit o oarecare pacificare a acestei trăiri în arta sa, dar și în ideea că era la vremea respectivă tânăr și în puterea vârstei. El însuși spune: „Îmi spuneam liniștit, am o viață întreagă înaintea mea, patruzeci de ani, și poate mai mult, plini de energie. Și ce credeți? Dintr-odată mi-a venit un răspuns la care nu m-am gândit: Și dacă o mie de ani... și după aia ce?”

Acest moment de cercetare dumnezeiască a fost hotărâtor pentru părintele, a înțeles că omul nu caută vecuri nesfârșite de viață fericită, ci veșnicia lui Dumnezeu, care este cu totul altceva. A înțeles atunci că această veșnicie a Veșnicului Dumnezeu o poate afla în rugăciune. Harul pomenirii morții l-a condus la rugăciune: „O rugăciune înflăcărată mă cuprinsese în sânurile ei și, de-a lungul a mulți ani, nu m-a părăsit nici aievea, nici în somn. Îndelungat mi-a fost chinul. M-a dus la istovirea tuturor puterilor mele. Atunci, total neașteptat, ca un oarecare ac subțire a străpuns grosimea peretelui de plumb, și printr-un canal a pătruns o rază de Lumină”. Pomenirea morții a transferat întreaga lui viețuire în planul veșniciei lui Dumnezeu. În acest plan omul se afirmă pe sine ca fiind chipul lui Dumnezeu și prin urmare are puterea de a trăi viața lui Dumnezeu care este diferită față de viața aceasta trecătoare. De asemenea, prin consecință se naște și sentimentul că tot ceea ce există în afara acestei viețuiri în Dumnezeu este sortit morții și uitării, nu există o a treia cale.

Desigur că există și o raportare pedagogică la acest aspect, pomenirea morții ca o lucrare care ne ține mintea trează și ne ferește de anumite căderi. Prin ea se lucrează vigilența duhovnicească sau trezvia.

Cred că părintele Cleopa vorbește de acest aspect practic al pomenirii morții ca instrument pedagogic de conducere a vieții. Pentru începători sau cei din lume, acesta este deosebit de folositor și redau aici o îndrumare de la Sfântul Grigorie Sinaitul despre cum pomenirea morții poate fi integrată în felul nostru de viețuire ca instrument: „Vorbesc şi eu ca unul ce a învăţat puţin din cercare. Când vei şedea ziua sau noaptea liniştindu-te, rugându-te des lui Dumnezeu fără gânduri, întru smerenie, şi va slăbi mintea să strige, iar trupul şi inima te vor durea de fixarea puternică a chemării dese a lui Iisus, încât nu vei mai simţi căldură şi nu te vei mai veseli şi deci nu vei mai avea râvna şi răbdarea ce se naşte din această stare, ridică-te în picioare şi cântă, sau îndeletniceşte-te cu meditarea vreunui cuvânt, sau cu pomenirea morţii, sau cu lucrul mâinilor, sau cu celelalte, ca să pricinuieşti trupului osteneală. Când stai şi cânţi singur, zi şi: Sfinte Dumnezeule. Pe urmă fă iarăşi rugăciunea cu sufletul sau cu înţelegerea, mintea luând aminte la inimă. Iar dacă te apasă lenea, zi şi doi sau trei psalmi şi două tropare de pocăinţă, fără cântare” (Filocalia, volumul 7, Editura IBMO, București, 2013, p. 214).