Să învățăm arta de a asculta

Sunt multe momente în viaţa fiecăruia dintre noi când ne‑am dori să fim ascultaţi, să ne spunem păsul cuiva care să aibă răgazul necesar de a ne asculta fără grabă, fără să vorbească simultan cu noi, fără să se gândească la altceva, fără să viseze cu ochii deschişi, fără să pară plictisit, fără să ne privească cu condescendenţă etc. Într‑un cuvânt, să ne acorde atenţia cuvenită şi potrivită dorinţei noastre de a fi ascultaţi; de a fi ascultaţi până la capăt. De cele mai multe ori nu găsim o astfel de persoană, dar nu găsim nici momentul, nici modul potrivit pentru a ne face înţeleşi, iar aceasta se întâmplă întrucât a asculta pe cineva înseamnă a cunoaşte bine arta comunicării, ori noi, cei de astăzi, cu rare excepţii desigur, nu mai ştim să comunicăm, deşi teoretizăm foarte mult acest fapt. Iar aceasta se vede pretutindeni, începând de la circul trist al „comunicării” din politică până la tragedia neînţelegerii rolului esenţial al comunicării din sânul familiei.

Este promovată în anumite medii percepţia potrivit căreia a comunica înseamnă a vorbi elocvent, a deţine un vocabular, a avea discurs etc. Iar dacă pentru unii la acest lucru se reduce întreaga comunicare, ei bine, să afle - dacă nu au aflat deja! - că este o percepţie cu totul falsă şi păguboasă. Pe această idee s‑a bazat şi vechea retorică, care a ajuns în timp să transforme discursul într‑o metodă de a demonstra orice, fără legătură cu realitatea. Dar şi noi am fost lăsaţi să aspirăm către o cât mai măreaţă elocinţă. Nu‑i aşa? Totuşi, în vechime, ca şi astăzi, au fost oameni care au înţeles că a comunica înseamnă în primul rând a asculta. Dacă vrei să izbuteşti să comunici bine cu cineva, trebuie să înveţi neapărat să asculţi. Însă acesta e un lucru ce nu se întâmplă de la sine, de aceea propune‑ţi măcar din când în când să fii tu cel care asculţi. Lasă obsesia discursului deoparte şi nu mai căuta perfecţionarea lui. E o idee greşită. Am fost educaţi într‑un mod eronat. Cel puţin în sânul familiei care‑şi doreşte o bună comunicare nu are ce căuta discursul, pentru că aici discursul este chiar mai nociv decât cel proferat în societate, întrucât poate transforma pe neobservate relaţia conjugală din iubitoare în revendicativă. Prin urmare, este foarte important să iau această hotărâre, să mă străduiesc să ascult eu primul.

În general, toţi ne dorim o bună comunicare, mai ales în familie. De aceea şi avem impulsul acela de a ne face ascultaţi într‑o măsură cât mai mare şi de a omite sau de a amâna atitudinea corespunzătoare de a asculta, de a mă opri din vorbit, ba chiar şi din gândit şi de a‑i asculta pe ceilalţi. Ar trebui pentru aceasta ca eu să tac şi să‑mi adun întreaga atenţie către celălalt. Ar fi nevoie să‑mi adun toate mădularele şi să le transform pe toate într‑o ureche uriaşă deschisă către soţia mea, către soţul meu, către copiii mei. Să‑mi impun să reduc toate celelalte simţuri la tăcere şi să‑l las doar pe unul într‑o maximă încordare, să devin cu totul auz. Abia acum voi realiza ce nevoi sufleteşti are celălalt. Abia de‑acum încep să comunic, abia acum am revelaţia simplităţii căii de a comunica cu altul şi implicit de a trăi împreună cu el. Abia acum ceea ce prea facil numeam a fi comunicare capătă consistenţă şi devine o realitate palpabilă, surprinzătoare, îmbucurătoare; nu mai este doar o vorbă‑n vânt, ci aptitudinea de a comunica devine posibilitate de a trăi armonios, devine un eveniment al bucuriei.

Aceasta este, prin urmare, metoda sau mai bine‑zis arta de a comunica frumos, de a te face înţeles şi de a înţelege. Iar pentru aceasta ar trebui ca mai întâi să mă silesc eu să tac, eu să ascult, iar nu să pretind de la celălalt să mă asculte. Aceasta este calea de a întări relaţiile dintre oameni şi de a le salva pe cele ce sunt în primejdie de a se destrăma. Iar pentru a asculta nu avem nevoie de profesori, nici de universităţi, ci doar de voinţa sinceră de a izbuti în dorita noastră comunicare cu celălalt.

Atât de important este rolul ascultării pentru o bună comunicare, încât socotesc că ar trebui să existe în fiecare şcoală o lecţie inaugurală pe această temă. Iar facultăţile umaniste să dezvolte chiar din primul an de studiu un curs amplu despre ascultare, cu exemple din cultura universală şi în special din cea creştină. În felul acesta, studenţii de la specializările ce implică diverse forme de relaţii cu publicul vor descoperi un principiu esenţial nu doar în profesiunea, ci şi în viaţa lor de familie.