Să ne înarmăm cu armele Duhului pentru a răpi împărăţia!

Să nu şedem în sărăcie, ci să alegem bogăţia. Bogăţia lui Dumnezeu este ca să fie mulţi care să se bucure de împărăţie. „Cel Ce îmbogăţeşte pe toţi“ zice „pe toţi cei ce-L cheamă pe El“ (Romani 10, 12). Sporeşte averea Lui! Şi o vei spori dacă te sileşti. Cu adevărat este nevoie de silire.

Fiindcă mulţi sunt cei ce ne opresc: femeile, copiii, grijile, treburile lumeşti, împreună cu acestea, dracii şi însuşi diavolul, conducătorul dracilor. Aşadar, e trebuinţă de silire, e trebuinţă de răbdare. Cel ce se sileşte este în chinuri. Pe toate le rabdă şi stă tare în faţa nevoilor. Se apucă de cele aproape cu neputinţă. Deci, dacă aşa sunt cei ce se silesc, iar noi nici de cele ce ne stau în putere nu ne apucăm, când vom avea parte de ele? Când ne vom bucura de cele râvnite? „Cei ce se silesc“, zice, „răpesc împărăţia cerurilor“. E trebuinţă de silire şi de răpire. Căci nu ne este pur şi simplu pusă înainte împărăţia, nici de-a gata. Cel ce răpeşte este întotdeauna treaz, deşteptat, se frământă şi se grijeşte ca să facă la vremea potrivită răpirea. Nu vedeţi în războaie că cel ce vrea să răpească priveghează toată noaptea? Toată noaptea stă înarmat.

Deci, dacă cei ce răpesc cele lumeşti şi noaptea priveghează şi sunt înarmaţi, cum, dacă vrem să răpim cele duhovniceşti, care au trebuinţă de mai mare râvnă decât acestea, noi dormim şi sforăim şi ziua, şi pururea petrecem neînarmaţi şi goi? Căci cel ce petrece în păcate este neînarmat şi gol, după cum cel ce petrece întru dreptate este înarmat. Dar noi nu ne îngrădim cu milostenia, nu ne gătim candele aprinse, nu ne înconjurăm cu arme duhovniceşti, nu ne învăţăm calea care duce acolo, nu suntem treji, nu suntem deşteptaţi. De aceea nu putem răpi nimic.

Dacă cineva ar vrea să atace împărăţia cea lumească, nu s-ar da pe sine mai înainte la mii de morţi? Nu se va îngrădi, nu va cugeta la pregătirea războiului, nu va face toate pentru reuşita aceasta şi abia atunci va porni la atac? Însă noi nu aşa, ci dormind, vrem să răpim. Şi de aceea ne şi întoarcem cu mâinile goale.

Nu vezi pe cei ce răpesc cum fug, cum aleargă, cum taie toate ce le stau în cale? E trebuinţă de alergare. Că îndată aleargă mai înainte de tine diavolul şi porunceşte celor din faţa ta să te ţină. Dar dacă eşti tare, dacă eşti treaz, pe unul l-ai lovit cu piciorul, pe altul l-ai împins, şi ai scăpat de toţi ca o pasăre. Iar dacă ai plecat de aici, dacă ai traversat multa tulburare - care este viaţa aceasta - vei merge la cele mai înalte decât acestea, adică la veacul viitor.

Acolo e ca în pustie: nu este nici o tulburare, nici cineva care să îngreuieze, nici cineva care să ne ţină. Ai răpit? După răpire e trebuinţă de puţină încordare ca să nu ne fie pierdut ceea ce fost luat de către noi. Dacă alergăm, dacă nu ne uităm la nimic din cele ce stau înaintea ochilor noştri, dacă nu ne grijim de nimic altceva, ci scăpăm de cei ce ne împiedică, vom putea să ţinem în siguranţă cele răpite.

Ai răpit întreaga înţelepciune? Nu sta! Fugi! Du-te departe de diavol! Dacă vede că nu te poate prinde, nu te va mai urmări. Aşa şi noi, dacă îi pierdem din privire pe cei ce au răpit ceva, renunţând şi noi, nu mai alergăm şi nu mai poruncim altora să-i ţină, ci îi lăsăm să se ducă. Aşa şi tu, aleargă tare la început. Când vei fi departe de diavol, nu te va mai putea prinde, ci vei fi în siguranţă, bucurându-te fără frică de bunătăţile cele negrăite. De care fie ca noi toţi să avem parte întru Hristos Iisus-Domnul nostru, cu care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere, cinste şi închinăciune acum şi pururea, şi în vecii vecilor.

(Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese)