De mic copil, poveștile îmi desenau lumea, iar frumuseţea lor părea să curgă din gura celor mai în vârstă ca un izvor fără sfârșit. Basmele, sărbătorile, legendele erau ca niște fire de aur pe care doar Dumnezeu știe de unde și cum le țeseau. Le ascultam fascinat și, cu trecerea anilor, am început să le notez într-un caiet simplu, al cărui cotor păstrează acum povara celor 60 de ani trecuți peste el. În filele lui s-au adunat amintiri, poezii și mărunțișuri aparent irelevante, dar care pentru mine poartă sufletul copilăriei.
Să nu fim supăraţi pe Dumnezeu
Într-una din povestirile sale, Tolstoi relatează că un tânăr nemulţumit de viaţa sa se plângea că Dumnezeu nu i-a dat nici un dar, adică nici un talant. Dumnezeu cel bun, zicea el, împarte la toţi fel de fel de daruri şi numai mie nu mi-a dat nimic. Cum aş putea să fiu mulţumit în viaţă dacă nu am primit nimic?
Un înţelept, auzind cuvintele rostite de tânăr, îi spuse:
Crezi că eşti sărac? Da, a răspuns tânărul, nu am de nici-unele.
Dar sănătos eşti? Da, pot fi chiar mândru de puterea şi tinereţea mea.
Înţeleptul apucă atunci mâna dreaptă a omului nemulţumit şi-i zise: Ai vrea să-ţi dai mâna aceasta pentru zece mii de lei? Nu, negreşit că nu. Dar mâna stângă? Ferească Dumnezeu. Atunci ochii, pentru un milion de lei? Nu mi-aş da un singur ochi pentru nimic în lume.
Ei, vezi, zise bătrânul înţelept. Vezi ce bogăţie de daruri ţi-a dat Dumnezeu? Şi mai îndrăzneşti să te mai plângi că n-ai nimic.
Abia atunci tânărul şi-a dat seama cât de înzestrat era ca să-şi poată câştiga existenţa şi să fie mulţumit de viaţă. (Preluare şi adaptare de pe https://www. facebook.com /mungiu.gabriel)



.jpg)