Să nu pierdem calea

Chemarea ucenicilor și trimiterea lor la propovăduire a avut loc în Galileea, pe malul Lacului Ghenizaret sau al Mării Tiberiada, cum mai era numită acea prea-frumoasă îmbinare între terenul stâncos și arid al Palestinei și principala sursă de apă, alături de Iordan, plină de bogăție, numită, oarecum impropriu, mare.

Călător și eu prin ținuturile Galileei, m-am gândit la întâlnirea Domnului cu acești oameni care erau anonimi neînvățați, unii dintre ei chiar săraci. Chemarea ucenicilor a fost marea taină a propovăduirii Evangheliei, ei devenind martori ai învățăturii și faptelor dumnezeiescului Învățător. Întâlnirea cu Domnul i-a cutremurat pe acești oameni, care nu au înțeles mesajul la început, nefiind obișnuiți cu vigoarea învă­țăturilor Sale și nici cu mulțimea minunilor pe care Mântuitorul Hristos le-a săvârșit sub privirile lor. Unii dintre ei aproape că nu au rezistat și au spus, în sinceritatea inimii și a simplității lor, cuvinte care par să nu aibă legătură cu Evanghelia.

Au fost mirați, uimiți și puși în situația de a recunoaște starea lor de nimicnicie sau chiar de a-I cere Domnului să plece, ori să iasă de la ei, pentru că erau oameni păcă­toși, neputincioși, nepregătiți pentru înălțimea exemplului pe care îl oferea Mântuitorul Hristos.

Au învățat la cea mai înaltă școală din câte au existat vreodată, iar cursul lor, Evanghelia mântuirii, nu va fi niciodată egalat în istorie. Legea și învățătura iubirii erau nemaiauzite până atunci, iar toate cuvintele mântuitoare au devenit slove de aur pentru cei care doresc să-L urmeze pe Domnul.

Se spune cuprinzător în imnografia Bisericii că Domnul i-a făcut din pescari apostoli și din păgâni mucenici, fiind numiți de Mântuitorul prietenii Mei. Nimeni nu s-a învrednicit de asemenea prietenie, de cuvinte cu o frumusețe fără egal ale unei lecții cum n-a fost vreodată în istoria zbuciumată și trecătoare a lumii.

Ucenicii L-au urmat pe Domnul, iar Sfântul Apostol Pavel ne spune într-un pasaj profund urmarea trăită, considerându-se cel dintâi dintre păcătoși, prin smerenia învățată pe drumul Damascului: În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori... în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi. În osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine (2 Cor. 11, 23, 26-27).

 Apostolul Pavel, în Epistola către Evrei, ne spune că ucenicii Domnului au fost chinuiți, au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanțuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea (Evrei 11, 36-40).

Plină de învățăminte este sfătuirea pe care Mântuitorul o dă ucenicilor atunci când i-a trimis la propovăduire, în orice cetate sau sat veţi intra, cercetaţi cine este în el vrednic şi acolo rămâneţi până ce veţi ieşi. Şi intrând în casă, uraţi-i, zicând: „Pace casei acesteia”. Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi (Matei 10, 11-13).

Neașteptată este însă atitudinea Mântuitorului pentru cei care nu aveau să-i primească pe ucenici: Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia (Matei 10, 14-15). O astfel de comparație ar putea șoca, dar înțelesul cuvintelor este clar: împietrirea inimii, neprimirea cuvântului lui Dumnezeu, este un păcat mai greu decât oricare altul.

Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi (Matei 10, 19-20). Capitolul 10 al Evangheliei după Sfântul Matei continuă spunând că Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32-33). Cine primește pe ucenici pe Domnul primește și cine primește pe Domnul primește pe Cel care L-a trimis, iar cel care va da un singur pahar de apă rece în nume de ucenic nu-și va pierde plata sa. Evanghelistul Matei amintește despre mustrările pe care Domnul le-a făcut cetăților în care s-au făcut cele mai multe minuni, iar acestea nu s-au pocăit și nu s-au întors de la starea în care se aflau, fiind amintite Horazin și Betsaida: Vai ţie, Horazine, vai ţie, Betsaida, că dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac şi în cenuşă, s-ar fi pocăit. Dar zic vouă: Tirului şi Sidonului le va fi mai uşor în ziua judecăţii, decât vouă (Matei 11, 21-22).

O simplă privire asupra acestor cetăți pe care Domnul le-a mustrat le arată pustii. Arheologii au scos la iveală vestigii din diferite perioade ale istoriei, dar locurile respective s-au pierdut. Fără Evanghelie, cetățile au pierit!

Întâlnim, totuși, în aceste locuri, cazuri speciale de oameni care au urmat învățătura Evangheliei, pen­tru că atât din Capernaum, cât și din Betsaida, Domnul Şi-a ales o parte dintre ucenici. Cu toate că ei le-au spus celor din preajmă ceea ce au văzut și au auzit de la Mântuitorul lumii, aceștia nu au ales calea apropierii de Fiul lui Dumnezeu, Cel venit în lume.

Dumnezeu nu forțează libertatea nimănui și nu obligă să-L iubești!

Cetățile amintite în Evanghelia Sfântului Matei se aflau aproape de malul Mării Tiberiada, la câțiva kilometri depărtare de Capernaum, Horazin și Betsaida. Ținu­turile, nu foarte populate și nici prea cunoscute, erau legate unul de celălalt printr-un drum care le străbătea, venind de la Ierusalim până la Sidon, o localitate importantă, cu port la Marea Mediterană. Mântuitorul a întâlnit acolo multă credință și evlavie. În părțile Tirului și ale Sidonului, Mântuitorul a admirat credința puternică, adevărată, a unei femei care a cerut vindecarea fiicei grav bolnave.

Întâlnirea Mântuitorului cu această femeie a lăsat aparent părerea unei lipse de empatie, de atenție, față de cea care striga în urma Mântuitorului, după cum au remarcat și ucenicii lui. Părinții Bisericii însă ne spun că a fost o pedagogie a Mântuitorului pentru a scoate în evidență dragostea și râvna pentru cele sfinte a femeii cananeence, căreia Mântuitorul i-a spus: O femeie, mare este cre­di­­n­ța ta, fie ție după cum voiești, moment în care fiica ei a fost vindecată.

Avem impresia că știm calea urmării lui Hristos, că suntem și noi pe cărarea cea bună, că avem multe daruri și virtuți, dispre­țuind adesea pe cei din preajma noastră. Dacă recitim cu atenție capitolul al 10-lea al Evangheliei după Matei, observăm ce înseamnă de fapt urmarea lui Hristos, cât de importantă este și cât suntem noi de departe față de acest deziderat. Fie că suntem slujitori ai Bisericii sau creștini obiș­nuiți, va trebui să luptăm mult pen­tru ca prin fapte, cuvinte și alte trăiri să înțelegem că nimic nu este mai prețios decât a păși pe urmele lui Hristos. În Galileea neamurilor, dar și în fiecare biserică, răsună stăruitor chemarea Mân­tuitorului de a-I urma, iar răs­punsul nostru poate confirma sau infirma bucuria și sălășluirea în veșnica Lui Împărăție.