Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Să primeşti aclamaţii... din smerenie!

Să primeşti aclamaţii... din smerenie!

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Constantin Sturzu - 24 Apr, 2013

Momentul intrării Domnului în Ierusalim e unul în tota­lă dis­cordanţă cu modul în care, anterior, Mân­tui­to­rul S-a ra­portat la admiraţia poporului. Îl găsim, în Evanghelii, ce­rând dis­creţie asupra vreunei minuni săvârşite, retrăgându-Se în locuri pus­tii pentru a Se ruga, fugind de mulţimile ce ar fi vrut „să-L ia cu sila, ca să-L facă rege“ (Ioan 6, 15), afirmând în mod categoric: „sla­vă de la oameni nu primesc“ (Ioan 5, 41). Chiar şi când Se lăsa în­conjurat sau „îmbulzit“ de mulţimile de oa­meni, nu o făcea de­cât spre a le fi de folos, „vindecând toată boa­la şi toată neputinţa“, şi spre a-i învăţa pe toţi calea către Îm­părăţie. Când însă Se a­pro­pie de Ierusalim, în ultima Sa că­lă­­torie, nu numai că nu o face cu dis­creţie, ba chiar Îşi pre­gă­teş­te meticulos intrarea în cetatea sfân­tă, trimiţând pe ucenicii Săi să-I aducă, dintr-un sat de dina­in­te, un mânz de asină pe ca­re n-a mai şezut nimeni. Iar când, pe tra­seul pe care-l parcurge, primeşte osanalele celor care aş­ter­neau, pe cale, stâlpări şi chiar hainele lor, la reproşul unor farisei („În­văţătorule, cear­tă-ţi ucenicii“), nu numai că nu potoleşte mul­ţi­mea, ci le dă o re­plică descumpănitoare acestor nemulţumiţi: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga“ (Luca 19, 40).

Aşadar, pare că Domnul primeşte exact ceea ce a refuzat sis­te­­matic de-a lungul întregii perioade în care şi-a desfă­şu­rat misiunea Sa publică, anume „slava oamenilor“. Pare că ar re­nun­ţa, pentru o clipă, la desăvârşita Sa smerenie, acceptând să fie în centrul unei adevărate „băi de mulţime“, nerefuzând acla­ma­ţiile poporului. Aşa să fie?

Mai întâi să remarcăm că Domnul acceptă aceste manifes­tări numai înainte de a Se lăsa prins spre a fi răstignit. El ştia că, dintre cei care-L aclamau acum, se vor găsi destui care să strige, ulterior, la îndemnul căpeteniilor lor: „Răstigneşte-L! Răs­tigneşte-L!“ Până şi romanii din jurul lui Pilat au fost miraţi să constate cât de repede şi-a schimbat opinia acest popor, ce uşor a putut trece de la o extremă la alta. Procesul la care a fost supus Dom­nul, umilinţele îndurate, batjocura, bătăile şi scuipările au cul­minat cu dureroasa şi totodată ruşinoasa moarte de pe cruce (cei spânzuraţi pe lemn erau, de regulă, despuiaţi total). Încât, prin faptul că a acceptat să fie proslăvit pentru ca, imediat după a­cest moment, să fie umilit ca ultimul dintre tâlhari, Mântuitorul nu face decât să accentueze şi mai mult desăvârşita Sa smerenie. Una e să fii umilit în public după ce ai trăit o viaţă în discreţie, al­ta să fii persoană publică, să primeşti onorurile şi admiraţia mul­ţimilor, apoi să înduri un supliciu precum răstignirea. In­tra­rea triumfală în Ierusalim este menită doar a acentua şi mai mult, prin contrastul creat, smerita jertfă de pe Cruce.

Găsim, în reflecţiile pe marginea traseului intrare triumfa­lă-răstignire, un reper important pentru modul în care ori­ce creştin, mai ales un slujitor al Bisericii, poate accepta a fi „a­cla­mat“. Dacă atunci când accepţi o anume cinste sau un cuvânt de laudă, ţi-ai şi pregătit inima spre a primi, aproape instantaneu, şi ocara, atunci poţi face dintr-un lucru ce atrage, îndeobşte, is­pita  slavei deşarte, un exerciţiu de smerenie. În Ierusalimul a­ces­tei lumi se poate intra, într-adevăr, şi triumfal, dar se iese, o­bli­g­atoriu, cu o cruce în spate. Cruce pe care putem alege dacă să o urâm (precum tâlharul răstignit de-a stânga Domnului) sau să o iubim. Întotdeauna, iubirea face diferenţa!