Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Să stăm cu minte!

Să stăm cu minte!

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Vasile Tudora - 14 Feb, 2021

Încă de mic m-am aflat în biserică, sorbind din priviri silueta impunătoare a bunicului meu, preotul, figura centrală a copilăriei mele și a vacanțelor petrecute la țară. Cum mai degrabă găsești acul în carul cu fân decât un copil cu purtare exemplară, am simțit de multe ori amenin­țarea degetului bunicii mele, scuturat cu dragoste fermă în direc­ția generală a fâțâielilor mele infantile. Fără greș, o astfel de întâlnire de „gradul trei” era în­soțită și de cuvintele „Stai cuminte!” sau „Poartă-te cumsecade!”. Efectul obținut era de fiecare dată înțepenirea statuară instantanee, cel puțin pe durata scurtă a memoriei mele selective de copil răzgâiat.

N-am dat prea mare atenție acestor expresii atât de comune, până când, de curând, într-un dialog cu un prieten grec, preot și el, mi-a fost confirmat faptul că degetul scuturat, laolaltă cu expresiile potențatoare de rigoare, ­reprezintă un adevăr universal valabil. Ce mi-a atras însă atenția a fost expresia folosită în limba greacă de respectiva sa bunică: Kάτσε φρόνιμα! O traducere mot-a-mot din greaca modernă ar fi „stai liniștit”, ceea ce n-ar fi departe de „stai cuminte”-le bunicii. Însă în greaca veche cuvântul φρόνιμα/fronima este mult mai plin de sevă și înțelesuri duhov­nicești, având un rol crucial, cred eu, pentru înțelegerea legăturii indisolubile dintre dogmă și viața în Hristos.

În Evanghelia de la Matei citim: „El [Hristos], întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Mat 16, 23). Expresia „nu cugeți” - „ου φρονεις”, de la verbul φρονέω, are aceeași rădăcină cu φρόνιμα. Deci, fronima nu este doar liniște, ci este și un mod aparte de gândire și comportament, o gândire ieșită dintr-o experiență comunitară, din trăirea cetății.

În Epistola către Romani citim iarăși: „Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului” (Rom 8, 5). Același verb, φρονέω, este tradus din nou ca mod de gândire, de data aceasta trupesc sau duhovnicesc.

În Prima Epistolă către Corinteni întâlnim și expresia „ως νηπιος εφρονουν” - „simțeam ca un copil”, în contextul „Când eram copil, vorbeam ca un copil, sim­țeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” (1 Cor 13, 11). Traducerea românească a verbului φρονέω în acest context se face prin „a simți”, ceea ce revelează un alt aspect al fronimei, și anume faptul că orice mod de viață, copilăresc sau bărbătesc în cazul acesta, corespunde și unui mod de simțire, unor înclinații sau instincte.

Fronima se arată a fi un mod aparte de gândire al unei comu­nități, izvorât din experien­țele și căutările ei comune, care se răsfrânge asupra tuturor membrilor ei. Ea implică și un set particular de comportamente, de instincte și simțiri, izvorât din această minte a comunității și absorbit prin participare de fiecare membru în parte.

Putem astfel să folosim cuvântul fronima în contextul fronimei ortodoxe, adică al unui mod de gândire și comportament special, modelat nu după om, ci după Dumnezeu, care nu este omenesc, ci duhovnicesc, care simte nu copilărește, ci cu maturitatea omului Hristos. Acesta îi face pe cei care împărtășesc credința ortodoxă să nu fie adepții unei ideologii intelectualizate, ci trăitorii unui mod de viață în Hristos care se transmite prin difuziune și absorbție tuturor membrilor ei. El izvorăște dintr-un mod de gândire centrat pe Cuvântul Întrupat, așa cum ne este El dăruit prin firul neîntrerupt al preoției apostolice. Din el se nasc și degetul ferm al bunicii, și binecuvântarea caldă a preotului, și lumina vie a lumânării pascale, și gustul dulce-amar al colivei la piciorul crucii din țintirim, toate aceste expe­riențe minunate care contribuie, fără să ne dăm seama, la conturarea fiecăruia dintre noi ca purtători ai fronimei Ortodoxiei.

Întorcându-ne la degetul bunicii, vedem că a sta „cuminte” înseamnă de fapt a sta „cu minte”, adică a cugeta cu mintea omului care vine la biserică cu un scop clar: să primească harul sfințitor care se împărtășește tuturor prin Tainele Bisericii. O persoană care cugetă cu această minte nu se mai „fâțâie”, încercând să-și afle un rost, ci se poartă „cum se cade”, adică așa cum se comportă ceilalți din jur care gândesc cu aceeași minte îndumnezeită.

Suntem martori astăzi ai unui fenomen de confruntare a fronime-lor, putem spune. Pe de o parte, avem fronima Ortodoxiei strămoșești, care saturează fibra noastră națională și pe care 50 de ani de comunism nu au reușit să o supună. Pe de altă parte, avem o încercare de nouă fronimă, un mod de viață importat de pe alte meleaguri, mai prospere, dar mai depărtate de Dumnezeu, care începe să se contureze și la noi. Această nouă fronimă a dezvoltat rapid anticorpi, că tot sunt la modă, împotriva a tot ce este legat de tradiție, pentru că se simte amenințată de ea. Se fâțâie astfel fără rost în societate, agitând spiritele. Este o mișcare rezultată din carența acută a unei legiti­mități, a lipsei unei fronime dătătoare de pace și împlinire veș­nică și nu doar de plăcere și prosperitate temporară.

Ce e de făcut? Ne-am putea angaja în luptă, ne-am putea agita și noi la fel de brownian, dar cu ce folos? Mă gândesc iarăși la bunica și cum reacționa dumneaei la fâțâielile mele exploratorii. Poate e mai bine să răspundem acestor agitați și agitatori cu degetul ferm, dar iubitor al bunicii și cu îndemnul „să stăm cu frică, să stăm cu minte”.