Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, anticipând învierea noastră, face legătura între imanent şi transcendent, între cele de aici şi cele de dincolo, între locul în care suntem şi cel în care suntem
05 Mai, 2024
Sacerdot de vocaţie întru îndelungă slujire
Biserica, instituţie dumnezeiască şi omenească în acelaşi timp, întemeiată în istorie de Fiul lui Dumnezeu, a avut mereu slujitori care şi-au pus viaţa întru slava ei şi mărturisirea credinţei primite de la Mântuitorul, Sfinţii Apostoli şi urmaşii acestora, din adânc de istorie eclesială.
În vremea celor două mii de ani, trăirea lor, conformă Evangheliei, a fost definită întotdeauna cu mare admiraţie de cei care au privit cu ochi binevoitori lucrarea Bisericii în lumea cea mare, fără de care aceasta s-ar fi pierdut în întuneric şi-n umbra morţii.
M-am străduit întotdeauna să apreciez darurile sădite prin harul lui Dumnezeu în oamenii Bisericii, pe care i-am întâlnit ori de care am auzit vreodată vorbindu-se.
Fără lucrarea harului lui Dumnezeu rămânem goi, sterili duhovniceşte, sau departe, în lumea păcatului, dacă ar fi să facem referire la parabola Fiului risipitor.
Marii slujitori ai Bisericii, cu precădere cei din perioada de aur a istoriei acesteia, împlineau în tăcere virtuţile şi vorbeau mai puţin sau chiar deloc despre ele. Taci tu şi să vorbească faptele tale!, după cum s-a spus de demult.
De multe ori, vorbirea unor monahi sau a preoţilor este săracă în epitete, imagini, forme şi structuri literare, dar trăirea unora dintre ei este, din fericire, exemplară şi lucrătoare în viaţa Bisericii.
De aceea sfinţii preoţi de la ţară (cum îi numea un mare ierarh) sunt parte din temelia acestei ţări şi a lumii care devine pe zi ce trece tot mai secularizată. Se loveşte mereu în Biserică pentru adevărate sau părute carenţe şi tocmai de aceea instituţia trece prin mari încercări, în faţa oamenilor care nu vor şi nu pot să înţeleagă infinita ei misiune în lumea strâmtă căreia ne facem şi noi, într-o mică sau mai mare măsură, părtaşi...
Aceste câteva gânduri doresc să cinstească în mod deosebit jertfelnica slujire a mai mult decât nonagenarului preot Ioan Iordăchescu din Fălticenii Sucevei, cu origini în satul Rădăşenilor, sacerdot de vocaţie, înţelept şi misionar responsabil, pastoral, întru totul dedicat misiei sale.
Aprecierile pe care le-am făcut sunt motivate de fapte, împliniri, impresii puternice şi amintiri care se brodau în jurul anilor '80 ai veacului al XX-lea.
Venise atunci la Fălticeni, din peisajul mirific şi aproape de Cer al Munţilor Stânişoarei, preotul Ioan Iordăchescu. Deşi avea aproape vârsta pensionării, se bucura de apreciere largă, ca rezultat al unei pastoraţii îndelungate şi rodnice într-un loc absolut minunat, pe drumul celest al literaturii române, de la Mălini, spre Crucea talienilor (italienilor) şi Borca.
Preotul Ioan Iordăchescu fusese nominalizat pentru demnitatea de protoiereu al Fălticenilor şi s-a bucurat de aprecierea fericitului întru pomenire patriarh Teoctist, atunci mitropolit al Moldovei şi Sucevei, care l-a numit paroh la biserica şi Parohia Sfântul Ilie din Fălticeni, în locul preotului Valerian Lucaci, trecut la cele veşnice.
Sunt şi eu unul dintre martorii lucrării părintelui Iordăchescu la Parohia Sfântul Ilie. Biserica se afla într-o avansată stare de degradare. Nu se mai lucrase deloc încă din vremea părintelui Modest Grădinariu, fost protoiereu de Fălticeni şi ulterior transferat preot la Biserica Sfânta Înviere din oraşul Suceava.
După venirea părintelui Ioan Iordăchescu, Biserica Sfântul Ilie s-a aflat mulţi ani în şantier. În exterior s-a lucrat în praf de piatră şi ciment alb, a refăcut acoperişul, iar în interior s-a restaurat catapeteasma, a fost realizat mobilier nou (trei strane arhiereşti, două pentru cântăreţi, 40 pentru credincioşi, cafasul sculptat în lemn de stejar), s-a curăţat pictura şi s-au confecţionat veşminte, ori s-au procurat obiecte şi vase de cult.
Biserica era întotdeauna neîncăpătoare, se slujea cu mare evlavie, iar corul condus de experimentatul dirijor Vasile Orac, unul dintre marii cunoscători ai muzicii bisericeşti din ţinutul Fălticenilor în a doua jumătate a veacului al XX-lea, dădea răspunsurile la Liturghie.
După un număr de ani, apropiindu-se de vârsta octogenară, părintele Ionică (cum i se spunea adeseori) a primit ca împreună-slujitor pe pr. Ionel Marian, fost slujitor la Păiseni, Sasca Mare şi Mică, iar mai târziu pe tânărul preot Teodor Marian, trecut dureros de repede în lumea veşniciei. Ultimii doi erau rude de sânge ale părintelui Iordăchescu, tatăl părintelui Ionel Marian fiind văr al părintelui pomenit.
Preotul Ioan Iordăchescu a fost un om modest, calculat, cu măsură în toate, harnic, păstrător al tradiţiilor şi fin observator al realităţilor cărora le-a fost contemporan. A făcut parte dintr-o generaţie apreciată de preoţi care şi-au împlinit misiunea în ţinutul Fălticenilor (mulţi dintre ei şcoliţi la Cernăuţi, în illo tempore!)
Nu uit să amintesc că la biserica părintelui Iordăchescu puteau fi întâlniţi uneori la slujbe preoţii pensionari Constantin Geanopol şi Constantin Malanca, din aceeaşi galerie faimoasă a slujitorilor fălticeneni.
Trebuie să mai adaug că ultimii treizeci de ani părintele Ioan Iordăchescu a locuit pe strada Ion Creangă din Fălticeni, cunoscuta uliţă a Rădăşenilor, unde a muncit pentru cele ale casei, având până în anii din urmă chiar şi animale domestice pe care le îngrijea alături de preoteasa lui.
În zilele de sărbătoare, după-amiaza, puteau fi văzuţi împreună o parte din preoţii care locuiau pe strada cu cea mai mare densitate clericală din urbea de pe Şomuz, cvasiprezentă în literatura română. Era vremea marilor încercări, a tihnei sub furtuni, a întristărilor mângâiate tainic doar de lucrarea Duhului Sfânt, prezent mereu în viaţa Bisericii şi a slujitorilor ei.
Pe lângă aceste realizări şi bucurii ale părintelui Ioan Iordăchescu trebuie să spun acum, deşi este poate prea tardiv, că a cunoscut grave umilinţe, ca urmare a lucrării sale întreprinzătoare, curajoasă, din ultimii ani ai regimului totalitar, dar şi a felului său de a fi. Cu toate acestea, durerile şi înjosirile la care a fost supus l-au impulsionat să rămână, până la urmă, un luptător curajos.
Ultimii doi-trei ani ai vieţii l-au ţinut, fizic, departe de cea din urmă biserică pe care a slujit-o. Din pricina vârstei şi a suferinţei s-a retras din viaţa publică şi a trăit perioada ultimă ca pe un timp al pregătirii prin linişte, meditaţie şi rugăciune smerită.
Cred că ar fi putut, cu un oarecare efort, să-şi scrie memoriile care ne aduc aminte despre o lungă perioadă de încercare prin care a trecut Biserica. Avea multe de spus din bogata experienţă de peste 30 de ani ca preot de ţară (la Văleni şi Poiana Mărului).
Am avut posibilitatea să vorbesc cu enoriaşii săi de pe Valea Suhăi, care l-au apreciat cu adevărat pentru calităţile ce le-a dovedit în toţi acei ani. Era popular, corect, bun, milostiv, preot de ţinută şi vocaţie. Oamenii mergeau pe jos chiar şi câţiva kilometri în răsfirata parohie pe care a păstorit-o, pentru a-i asculta slujba şi predica. La rândul său părintele Ioan Iordăchescu străbătea cu dificultate, mai ales în timpul iernii, distanţe apreciabile, vestind enoriaşilor apropierea marilor sărbători, ori pentru a spovedi bolnavii, a le sfinţi casele sau a-i petrece pe drumul către mormânt.
Cine poate însă vorbi îndeajuns despre 95 de ani din viaţa unui preot jertfelnic, dintre care 80 i-a petrecut ca tânăr teolog şi apoi sacerdot într-un parcurs al slujirii Domnului. Afirm cu încredinţare şi condescendenţă că Dumnezeu a coborât mereu în viaţa părintelui Ioan Iordăchescu, l-a ajutat şi insuflat, i-a dat puteri şi bucurii printre multele necazuri ale vieţii.
Dacă n-a rămas în istoria ţinutului Fălticenilor ca protoiereu, cum s-ar fi putut întâmpla, rămâne cu certitudine ca preot responsabil şi harnic, atât la Parohia Sfântul Ilie din Fălticeni, cât şi la Suha, Poiana Mărului şi Văleni.
Din smerenia care înalţă şi dă strălucire omului ce-şi înţelege măsura, părintele Ioan Iordăchescu şi-a pregătit cu ani în urmă un loc de odihnă în cimitirul din Oprişeni, alături de sora şi cumnatul său (pr. Malanca), de alţi preoţi cunoscuţi şi de rubedenii. De acolo, din dealul Oprişenilor, se zăresc atât Munţii Stânişoarei, cât şi dealurile Rădăşenilor, locuri de care fusese legat în devenirea sa ca om şi cleric.
M-aş bucura să ştiu că într-un timp nu prea îndelungat un grup de preoţi cărturari din Fălticeni va alcătui un dicţionar (monografie) al slujitorilor Bisericii din aceste locuri, unde să fie pomeniţi cei care au slujit credincioşilor ţinutului, mai ales din perioada care oferă date suficiente unui astfel de proiect. În acest opus şi-ar găsi loc, alături de mulţi alţii uitaţi, vrednicul preot Ioan Iordăchescu.
Activitatea părintelui Ioan Iordăchescu a fost, vreau să cred, un obstacol în calea ofensivei, prin felurite mijloace, împotriva Bisericii, în toţi aceşti ani.
Pastoraţia părintelui s-a desfăşurat în tăcere, cu multă consecvenţă, cu atentă conştiinciozitate şi nădăjduiesc că va fi resimţită mult timp în locurile acestor osteneli.
Afirmaţia survine în urma unei întâlniri cu un fost enoriaş din Poiana Mărului, stabilit de ceva timp în Capitală. Într-o zi, discutând cu el, i-am spus de părintele Iordăchescu. Imediat şi-a adus aminte că în vremea copilăriei, părintele l-a ajutat pe tatăl său, Dumitru Nistor, trecut şi el, nu demult, din această lume, la vârstă aproape centenară. M-am bucurat, iară şi iară, că astfel de fapte, simple la prima vedere, nu se lovesc de indiferenţa aproape generalizată a celor de lângă noi.
Preoţii înţelepţi lucrează în timpul vieţii pentru ajutorarea celor mulţi. În spatele lor se ascunde şi suferă până la sfârşitul veacurilor Hristos-Domnul, Cel fără de moarte.
Dacă se întâmplă ca oamenii să uite vreodată, cu siguranţă Dumnezeu nu uită niciodată! Aceasta este marea noastră nădejde şi mângâiere. Fiind vremea anamnezelor, mă gândesc la faptul că părintele Ioan Iordăchescu a trăit mult timp ca într-o poveste de literatură. De ce? Pentru că aproape 40 de ani a locuit la poalele Munţilor Stânişoarei, pe urmele lui Sadoveanu, ale Valeriei Lipan, ale lui Labiş, Grigore Ilisei şi ale altora, iar ultimii 30 de ani pe uliţa celebră şi unică a Rădăşenilor, unde au locuit cândva Ion Creangă, Sadoveanu, Ştefanelli şi alţii mulţi.
Trăind în spiritul Evangheliei şi al frumuseţii desprinse din literatură, părintele Ioan Iordăchescu s-a pregătit pentru firescul drum al veşniciei, care s-a petrecut în cazul său târziu, la vârsta de aproape 95 de ani.
(va urma)
