Salubrizarea la români

Gropile din asfalt nu-s ale noastre, sunt, evident, ale asfaltului. Dar nici asfaltul nu-i al nostru: în general e adus „de afară“ şi întins pe pământul patriei, de cei „din afară“, ca margarina de pe vremea lui Ceauşescu pe o felie de pâine din aceleaşi vremuri de glorie. Zăpada. Zăpada, după cum se ştie, e de la Dumnezeu sau, corect politic, de la nori, de la natură etc. Oricum, măcar copiii sunt fericiţi când ninge.

Dificultăţi apar atunci când peste stratul de asfalt se depune zăpadă. Multă zăpadă. Punem între paranteze faimoasa „luare pe nepregătite“. După câteva ore apar plugurile, trec „lamele“. Carosabilul e cât de cât utilizabil. Apoi se mai încălzeşte. Plouă. Proletarul capitalist merge la job. Nu ştiu cum se întâmplă, dar mormanele de zăpadă şi noroi se ridică taman în dreptul trecerilor pentru pietoni. Nu-i nimic! Traversăm pe unde se poate. Şi americanii au probleme şi nu se mai plâng atât.

Dar se produc accidente. Bătrânii nu se pot mişca mai repede. Traversează prin locuri nepermise. Reclamaţii, apeluri, cereri. De data asta, responsabili cu ordinea şi curăţenia sunt ai noştri, nu încape nici o îndoială. În consecinţă: „Luaţi, domâle, maldărul ăla de mizerie de pe marginea drumului! Nu avem unde să ne mai parcăm maşinile, nu avem pe unde să traversăm!“ După o săptămână, reacţia: detaşamente de muncitori, îmbrăcaţi în verde fosforescent, înarmaţi cu lopeţi, târnăcoape şi alte obiecte pentru zgâriat şi apucat, trec la treabă. Am urmărit şi eu spectacolul zelului lor de la fereastra apartamentului în care locuiesc, undeva într-un cartier bucureştean.

Zgribuliţi dar cu zel, nerăbdători parcă să atingă şi să depăşească planul cincinal, micii stahanovişti (de la etajul al nouălea aşa se văd) mută reziduurile de pe carosabil pe trotuar. Acolo, ca oriunde în ţară probabil, mai există şi maşini parcate. Unele se odihnesc de ani buni lângă un pom sau în proximitatea vreunui stâlp. La un moment dat, muncitorii descoperă, cu sa-tisfacţie după cum am putut observa, o maşină. Nu are nimic special. Nu e vreun bolid, nu e nici urâtă, nici frumoasă, nici nu pare părăsită, nu e mai „şucară“ sau mai ponosită decât altele. Verzii mei nu rămân deloc uimiţi înaintea arătării şi, în câteva minute, o îngroapă de vie. În gheaţă şi noroi. Pe moment am crezut că gestul nu e decât reacţia critică a unor hermeneuţi, dotaţi cu senzori estetici hiperdimensionaţi, cărora le repugnă produsele indigene. De fapt, ceea ce făceau ei era expresia unei răutăţi gratuite dificil de încadrat în ierarhiile patologiei moderne. Câţiva tasau cu lopeţile zăpada în jurul maşinii iar alţii aruncau de zor deasupra încărcătura cenuşie. Până să mă trezesc din perplexitate, din amărâta dacie nu mai rămăsese decât antena radio.

Înaintea unui asemenea spectacol stihial, în faţa acestei parade de răutate ancestrală orice cuvânt şi orice filosofie de om civilizat pălesc. Ideile mele şi postulatele etice, revolta, indignarea, înţelegerea şi raţiunea fac implozie. Vorbele, toate vorbele, îşi dau obştescul sfârşit îngrămădite pe vârful limbii. M-am întors în sufragerie şi m-am gândit să-mi incendiez biblioteca. Toate cărţile mele, aşezate atent pe domenii, îmi scoteau ochii şi parcă ţipau la mine să le dau foc. În puţine momente m-am simţit mai insignifiant şi inutil ca atunci. În clipele în care maşina aceea banală era zidită cu satisfacţie sadică în zăpadă am simţit cum civilizaţia intră la apă şi cum se îneacă fără să poată striga după ajutor. Şi acum, după aproape o săptămână, tot ce se poate vedea din nefericitul automobil e antena. Sârma aceea de câţiva centimetri e ca o cruce înălţată pe mormântul civilizaţiei. Mă tem însă că va trebui să păstrăm zeci de ani de reculegere până la resurecţia ei în România.