Sâmbăta morţilor şi Halloween-ul. A pomeni rugându-ne şi a ridiculiza comercializând

Piaţa românească a fost invadată, mai ales în ultima perioadă, de costume pentru carnaval care de care mai ciudate, mai îndrăzneţe şi, de ce nu, mai hidoase. Nici un părinte nu opune rezistenţă dorinţei propriilor copii de a avea şi ei, ca de altfel toţi copii din clasă, un costum pentru sărbătoarea Halloween. Sărbătoare? Constatăm cu uimire şi în egală măsură cu stupoare disponibilitatea rapidă a românilor (apropo, 87% ortodocşi) în a prelua şi a se face exponenţii şi purtătorii unor obiceiuri, străine atât de spiritualitatea propriei Biserici, cât şi de autenticitatea tradiţiilor populare locale. Ba mai mult. Noutatea, de fapt inovaţia, este asumată cu atâta încredere, încât, în aparenţă, se grefează perfect pe structura unei evlavii sănătoase şi verificate. Noutatea, căreia îi conferim adesea valenţe izbăvitoare şi care nu presupune de fiecare dată şi înnoirea noastră interioară, devine normalitate, anulând însă evoluţia unei receptări fireşti. Halloween-ul devine, în numai 15 ani de la intrarea pe piaţa românească, sărbătoare cu un accentuat caracter local. Ştiu, asocierea termenului şi simbolului, numit sărbătoare, cu intrarea pe piaţa specifică a bunurilor de consum imediat este nefirească, dar, în acest caz, nimerită. Căci Halloween-ul se consumă, nu se trăieşte. Resorturile includerii acestui moment cu trăsături carnavaleşti şi dinamică pios-succedanee în peisajul sărbătorilor religioase ale românităţii sunt eminamente materiale. Or, o sărbătoare cu pretenţii la religiozitate se conduce după alte principii, adjectivate principial cu ajutorul acelui meta. Meta-teluric, meta-imediat, meta-material. Chiar meta-burlesc.

La origine sărbătoare religioasă, Halloween-ul (All Hallows=Even # seara tuturor sfinţilor) îşi rătăceşte, sub influenţele nefaste ale unui modernism sălbatic, dar şi sub inconsistenţa cultică a unui apus eclezial secularizat, semnificaţia iniţială de sărbătoare închinată celor adormiţi. Tendinţele abordante aşa-zis moderne (ivite peste Ocean, dar înrădăcinate cu „succes“ şi în ţările europene) cu privire la cultul şi pomenirea celor adormiţi sunt extreme, fie într-o direcţie, fie în cealaltă. Fie cei adormiţi sunt priviţi cu teamă paroxistică, căpătând, de cele mai multe ori, conotaţii demonice care frizează normalul, fie aceştia devin personaje de carnaval, atestând, oare pentru a câta oară, superficialitatea unei vieţi duhovniceşti ritmice. Ori suntem îngroziţi de cei care au trecut la cele veşnice, ori încercăm să depăşim această frică absolut nefondată prin atitudine şi trăire de surogat, ridiculizând. Ceea ce frapează însă este uşurinţa cu care ne adaptăm, în calitate de creştini, la tot felul de propuneri alienante şi totodată încurajatoare în a depăşi „complexele“ noastre vis-à-vis de strămoşii noştri. Nu foarte mulţi sunt tinerii prezenţi în biserică la sâmbăta morţilor, însă nu aceeşi situaţie se întâlneşte în diferitele locuri care afişează abundent afişe cu petrecere de Halloween. Evităm adesea să mergem la cimitir pentru a aprinde o lumânare la crucile răposaţilor, dar ne înghesuim să-i pomenim aşa cum se face astăzi la vreo petrecere animată mai curând de manifestări păgâne.

Diferenţa decisivă între pomenirea celor care nu mai sunt şi ridiculizarea lor este dragostea. Biserica îi pomeneşte pe moşi şi strămoşi tocmai dintr-o dragoste neîntreruptă de anularea prezenţei lor trupeşti şi alimentată de rânduiala comuniunii binecuvântate dintre Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare. În Biserica Ortodoxă, pomenirea morţilor nu se face nici din cauza fricii faţă de ei şi nici din cauza puerilităţii ridicole, ci datorită continuităţii indisolubile a celor din această viaţă cu cei din viaţa cealaltă. Biserica nu pomeneşte morţii doar într-o singură zi a anului, dorind, parcă, să se detaşeze de trecutul conotativ macabru, ci, în Biserică, prezenţa celor ce au trecut la Domnul este constantă şi constitutivă. Delimitarea de cei adormiţi înseamnă, în şi pentru Biserică, renunţarea la identitatea conferită necondiţionat de sfinţi. În spaţio-temporalitatea Ecclesiei hristice, pomenirea adormiţilor întru Domnul nu cunoaşte reducţionismul amintirii momentane, ci se însufleţeşte şi trăieşte prin rugăciune. Iar rugăciunea înseamnă comuniune. Îi pomenim pe cei adormiţi rugându-ne lui Dumnezeu pentru ei. Acest act al rugăciunii presupune şi, în egală măsură, semnifică în primul rând existenţa incontestabilă a celor ce nu mai sunt printre noi şi identitatea lor, iar în al doilea rând, capacitatea comunicării reale a mădularelor Bisericii, sub mâna binecuvântării pantocratice. Iar sub mâna blagosloveniei Mântuitorului, comunicarea dobândeşte caracterul transfigurant al comuniunii veritabile, al aşezării lucrurilor în rânduiala firescului creştin.

Orientat lumeşte şi dezvoltat în aceeaşi notă, Halloween-ul se sfârşeşte banal, trist, aproape insesizabil, odată cu încheierea carnavalului şi abandonarea măştilor. Cei adormiţi devin inactuali, depăşiţi, demodaţi. Biserica îşi continuă însă misiunea bimilenară, purtând demn responsabilitatea unei pomeniri autentice a celor adormiţi, adică a celor plecaţi, dar mereu prezenţi, a celor adormiţi, dar de fapt vii, a celor trecuţi, dar permanent actuali.