Satul și fiii săi - păstrătorii comorilor spirituale

Neprețuitele comori pe care le întâlnim în lumea aceasta ne provoacă sentimente diferite, de la trăiri inedite până la abordări simpliste, dar nu rareori ne îmbogățesc duhovnicește, făcându‑ne să cugetăm la creația Domnului, la cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, pe care cu înțelepciune le‑ai făcut (Ps. 103, 25).

Nu comorile de aur și argint, cele pe care furii le sapă și le fură (Matei 6, 20), sunt adevăratele valori, nici lucrurile care trec și pot fi prădate sau îngropate, ci mult mai prețioase sunt valorile spirituale, ce nu constituie, din păcate, întotdeauna prioritatea ceasului de acum.

Comorile din cer, despre care Mântuitorul face vorbire, reprezintă veșnicia faptelor noastre, cât bine am făcut, câtă lumină am răspândit.

Suntem contemporani cu două făclii care ard pentru Cuvânt și cuvinte, luminând celor din întuneric, descoperind sensuri noi ale acestora, inspirate de Duh, asemenea lucrării scriitorilor din alte vremuri creștine.

O comoară neprețuită este lumea satului și a locului unde am văzut lumina zilei, pe care o purtăm cu noi. De aceea înțelepții au spus inspirat că poți să cutreieri lumea întreagă, să te minunezi de frumusețile civilizației, însă nimic nu rămâne mai fascinant decât tărâmul în care te‑ai născut, așa cum este mai arătos, sau mai umil...

Lumea satului constituie un astfel de tezaur. Ab initio voi respinge ideile care vorbesc despre moartea satului românesc sau despre agonia lui.

Se poate ca astfel de păreri să aibă referiri exacte la realitatea înconjurătoare, dar satul românesc nu este doar o simplă așezare din Apuseni, din Munții Neamțului ori ai Sucevei, care s‑ar putea depopula ori chiar pierde. Satul românesc rămâne adânc înscris în ființa multora, dar mai ales a celor cu trăiri aparte.

Formulez astfel de lămuriri pentru satul din inima noastră, unde avem obârșia, unde s‑au născut părinții și strămoșii noștri, pe care‑i știm, îi evocăm, îi pomenim și îi încredințăm milostivirii lui Dumnezeu la fiecare Sfântă Liturghie.

Satul, toposul nașterii și începuturilor existenței, ne alcătuiește sufletește și ne dăruiește tuturor celor iviți din huma lui o zestre neprețuită și nepieritoare. Plecați spre alte orizonturi, cei odrăsliți în ruralitatea românească ca făpturi înțelepte și frumoase la suflet dăruiesc din lumina dobândită de acolo unde veșnicia s‑a născut, potrivit zicerii lui Blaga, satul cu care se identifică. Cred că oamenii pe care soarta i‑a dus dincolo de fruntariile așezărilor de la țară, aproape sau mai departe, pentru a fi de folos altora, poartă cu ei o comoară, cea a inimii, dar al ținuturilor de baștină. Satul, univers sacru, e un tezaur pe care nimeni nu‑l poate fura din ființa celui format în acest univers.

Ce înseamnă pentru un misionar, scriitor, artist, cărturar satul în care s‑a născut?

În gândurile mele îmi apar două exemple de oameni ai spiritului care păstrează în inimile lor comoara dobândită în satele de obârșie. Sunt și mulți alții la care nu mă refer acum, la fel de dragi sufletului meu, fiecare purtând împreună cu el talanții pe care i‑a primit de la Dumnezeu. Mă voi rezuma doar la două persoane speciale, la doi scriitori suceveni și la legătura lor cu satul natal.

Mărturisea marele părinte Cleopa că în vizita pe care a făcut‑o la Muntele Athos în anul 1977, în condițiile grele de atunci, a primit un ban de aur. La fel ca el, au primit și însoțitorii lui. Ce a însemnat banul de aur? Pentru cei veniți din România, cărora nu li se permitea să aibă asupră‑le nici măcar un dolar, reprezenta posibilitatea de a ajunge în Italia, mai ales la Roma, cetatea martirilor și apologeților creștini.

Ce ar fi fost dacă părintele Cleopa primea un ban obișnuit? Probabil că nici măcar călătoria cu vaporul din Grecia până în Italia nu s‑ar fi putut achita. Banul de aur al părintelui Cleopa simbolizează dăruirea celor de lângă noi, a celor care oferă din preaplinul inimii lor altora, îmbogățindu‑i. Adeseori ei preferând sărăcia, după cuvântul Scripturii, care ne spune că Mântuitorul, bogat fiind în milă, a sărăcit pentru noi, ca pe mulți să‑i îmbogățească (2 Cor. 8, 9). După acest model de altruism complet, unii oameni sărăcesc spre a‑i îmbogăți pe alții. Îmbogățirea celorlalți, în forme diferite, rămâne dezideratul vieții lor.

Cea dintâi referire pe care doresc să o fac este cea despre satul și comuna Vama, aflată în centrul județului Suceava, într‑un loc mioritic, la întretăierea dintre un râu important cu un afluent, Moldova și Moldovița, la răscrucea de drumuri înspre vestitele mănăstiri bucovinene, pictate la exterior, mai aproape de Moldovița și Sucevița, şi nu prea departe de Voroneț și Humor.

Satul Vama are o istorie cunoscută, fiind atestat documentar de peste 600 de ani, din vremea domnitorului Alexandru cel Bun. Din aceeași perioadă este atestat și satul meu natal, Rădășeni.

La începutul unei perioade complicate și tumultuoase, la puțin timp după instaurarea regimului comunist în România, s‑a născut la Vama Doina Cernica.

Dintru început a fost chemată să doinească cerurile, pădurile, apele, creaţia întreagă, frumuseţile văzute şi nevăzute, mai ales omul, regele creaţiei.

Doina ei, asemenea celor de demult, aducea mângâiere la vremea înserării. Oamenii au trăit veacuri la rând ascultând doinele, care le luminau viața sau le alinau suferința. Din ținutul ei natal, Doina Cernica a învățat același lucru: să aline, să ostoiască doruri, să pună în lumină, să cânte răsăritul și lumina, să șadă pe marginea râurilor și a izvoarelor, să asculte cântecul tulnicului și buciumului, să se bucure de oameni buni, să se ferească de cei răi și să doinească în cel mai frumos sens al cuvântului.

De unde o fi îmbrățișat Doina Cernica acest meșteșug al cuvântului, dacă nu din cuvintele Celui Care S‑a înomenit pentru noi și ne‑a lăsat învățăturile vieții veșnice? Au fost apoi familia, iubitorii de Liturghii și de slujbe, cei care așteptau venirea Sfintei Lumini în noaptea de Paști și care o transpuneau în viața lor, cărturarii satului, învățătorul, profesorii, oamenii înțelepți, vecinii. Din toate acestea a învățat Doina Cernica.

Nu prea departe de locul obârșiei Doinei Cernica, s‑a împărtăşit din același izvor al marilor valori un alt condeier de suflet care a devenit, ca și Doina Cernica, scriitor pentru toți românii, nu doar pentru cei cu origini sucevene, Grigore Dragoş Gheorghe Ilisei.

Distanța dintre locurile de origine ale acestor mânuitori iscusiți ai slovelor nu este prea mare. E drept, călătorind pe drumul asfaltat sunt ceva kilometri în plus, dar în linie dreaptă, cred că o trăsură bună făcea legătura între aceste localități în vreo două ceasuri.

Ce vremuri minunate au fost atunci, ca și cele când Grigore Ilisei s‑a cuminecat din universul marilor frumuseți de la Văleni‑Stânişoara, din comuna Mălini! Este locul care a dat Bisericii și țării multe lumini spirituale, cum a fost și Nicolae Labiș, marele poet de mai târziu și dintotdeauna, cel care l‑a ținut în brațe la vremea botezului pe pruncul Grigore Ilisei. La botezul copilului dorit al preotului Ilie Ilisei, slujitorii Altarului și‑au dat întâlnire cu slujitorii școlii, ai catedrei. Alături de preotul Ilie Ilisei slujeau doi fraţi preoţi, fiii protoiereului de Fălticeni, de fapt al judeţului Baia de pe atunci, pr. Mihai Zaharescu (1883‑1943). Cei doi preoţi, Adrian Zaharescu (†1982), cu preoteasa Maria (Maricica), şi Corneliu Zaharescu (†1969), cu preoteasa Cezarina, au participat la Botez, ca naşi. Totuşi, în mod profetic, genialul poet l‑a mângâiat pe prunc şi l‑a purtat în braţe.

Familia preoţească s‑a împrietenit cu familia învăţătorilor Labiş.

Ce daruri bogate şi ce amintiri de colecție

Aceleași valori, cu filon bogat, s‑au întâlnit și în locul natal al lui Grigore Ilisei: izvoarele, pădurea, frumusețea cerului albastru, liniștea în care trăiau oamenii, armonia de atunci, dorința de comuniune pe care o promova preotul Ilie Ilisei către familia lui Nicolae Labiș, stăruinţa de a fi de folos comunității, pe care a deprins‑o de timpuriu și fiul, asemenea părintelui său, preotul cel harnic și făuritor de lăcașuri sfinte. Atmosfera din lumea satului de atunci se păstrează și astăzi în scrierile lor și nu are cum să moară cu astfel de oameni.

Dacă opera lor va fi lecturată cu atenție, se vor descoperi frumuseți pe care ei înșiși le‑au întâlnit de timpuriu la semenii lor lângă care s‑au format, fie că au fost cărturari, oameni învățați sau smeriți, dar care dincolo de simplitatea lor iradiau bucurie, bunătate și lumină.

Satul românesc nu are cum să piară!

Opera lor, gândurile, cuvintele pe care le rostesc vor duce mai departe ceea ce vremea noastră nu mai păstrează, din nefericire! Dar agonia satului este încă departe. Ce loc important ocupă în viețile celor pomeniți, dar și ale altor exponenți ai satului românesc, sărbătorile sfinte, cele de Crăciun și de Paști, cele de la pomenirea morților, de la hramul bisericii și de la ziua de cinstire a propriului ocrotitor.

Cum și‑au găsit loc în inimile lor momentele esențiale ale vieții pe lângă care trecem cu toții dintru început și de care nu putem uita! Toate acestea vibrează și veți simți aceasta în fiecare pagină, cu valoare de testament. Toate darurile sunt importante, dar un astfel de dar, al gândurilor așternute pe hârtie, constituie o comoară nepieritoare, dintre cele care ne ajută să trecem prin mijlocul atâtor provocări și neîmpliniri, întrucât nu pot fi furate de nimeni.