Scandalul homogenului

Sufletul are o proprietate care este de la Dumnezeu. Trăieşte doar în comuniune cu alte suflete, în lumină, nu în întunericul celor pe care le săvârşeşti într-ascuns, uitând tu că cele astfel săvârşite „vor striga de pe ziduri“, vor fi date în vileag, te vor arăta precum eşti: făptură cu înfăţişare de om, însă fără de suflet şi deci fără de chip, un cleptoman sufletesc, un hoţ de suflete, un „mort frumos“ pe dinafară, însă ros pe dinlăuntru de viermii vicleniei şi ai patimilor. Căci ai primit darul în-soţ-irii, al unui suflet dat ţie spre împlinire comună, şansă şi răspundere totodată. Seria invenţiilor tale inspirate de mintea cea ruptă de suflet, de inimă, nu se va opri prea uşor înainte de a săvârşi multe răutăţi, căci vei voi în multe chipuri să acoperi laşitatea şi nebărbăţia neasumării răspunderii pentru cele pe care ţi le-a încredinţat Dumnezeu din cele divine: suflet şi timp dimpreună cu hambarele de suflet ale familiei tale. Inventezi pe orizontala vieţii alte forme şi tipare de familie, toate fără de suflet, risipind acele hambare în care sunt depozitate darurile lui Dumnezeu pentru orice familie, în frunte cu tiparele divine ale familiei, adică cu modelul pe care Dumnezeu l-a creat pentru familie. Faţă de tiparele divine, ai curajul să inventezi antimodele parafamiliale, făcute doar din bărbaţi ori doar din femei, chemi pe toată lumea la ceea ce numeşti stil alternativ, ca şi cum a exclude pe celălalt ar fi o alternare.

Viclenia eristică poate păcăli minţile, dar nu poate alunga adevărul simplu că alternarea se referă la alteritate, nu la alterare, că alternarea sugerează acceptarea celuilalt sau a altei stări, nu eliminarea lor. Alternarea, chiar atunci când este rotaţie, nu înseamnă eliminare, ci incluziune, căci ziua nu poate alterna nopţii dacă noaptea nu alternează zilei, adică dacă una ar desfiinţa-o pe cealaltă prin chiar actul alternării. Eliminarea uneia prin alta ar conduce la o monstruozitate cosmologică. Trăirea în excluziune: bărbat cu bărbat, deci fără de femeie, ori femeie cu femeie, deci fără de bărbat, înseamnă alterare, nu alternare; suprimare, nu împlinire; excluziune, nu incluziune. Ar fi ca şi cum unii ar trăi într-o noapte eternă şi alţii într-o zi incontinentă.

A trăi în celălalt - iată alternarea ca alteritate inclusivă. Soţul care poate trăi sufleteşte în soţia lui cunoaşte alteritatea şi deci alternarea, căci atunci când trăieşti în sufletul soţiei tale, nu încetezi prin aceasta să fii bărbat, să rămâi bărbat. La fel soţia: nu va cunoaşte împlinirea adevărată decât prin incluziune, prin trăire în cel ce i-a fost dăruit, în soţul ei, nu prin excluziune. Însă chiar această incluziune, trăire a unuia în celălalt, este cu putinţă fiindcă sunt şi rămân mereu distincţi, integral distincţi: genuri distincte, inconfundabile. Bărbat unul, femeie cealaltă; aşa cum ziua, căreia îi succede noaptea, nu încetează să rămână secvenţă diurnă, cum ţi se va proba chiar de a doua zi, diferită şi totuşi alternantă secvenţei nocturne, chiar dacă momentan e întunericul nopţii. Şi cine-ar îndrăzni să spună că noaptea este zi şi ziua noapte?

Iată însă că unii semeni de-ai noştri susţin cu tenacitate că bărbatul poate fi femeie şi altele de acest gen. Alternarea nu înseamnă amestec, confuzie, promiscuitate. O comunitate întocmită prin eliminarea unuia de către altul în numele falsei alternări este o comunitate ivită din excluziune, ce încalcă principiul universal al incluziunii, promovat de doctrina europeană întocmită tocmai de Bruxellesul invocat de „alternativiştii“ sexuali.

Aceste parafamilii intră în conflict cu acelaşi Bruxelles care propovăduieşte, pe de o parte, raporturi între semeni bazate pe principiul incluziunii şi, pe de altă parte, admite, ba chiar recomandă, pseudofamiliile croite prin excluziune (căci aşa sunt homogeniile sexuale). Fiindcă ce este o „familie“ croită din doi bărbaţi, ori din două femei, dacă nu excluziunea totală şi uneori definitivă a celui de alt gen în numele unirii cu cel de acelaşi gen? Homogeniile bat hetero-geniile, deopotrivă în minte, în inimă şi în trup, ceea ce aduce după sine o stranie îmbolnăvire a logicii sociale.

Ce fel de unitate antropologică este aceasta în care nu te poţi uni cu cel de sex diferit, ci numai cu cel de acelaşi sex? Acest scandal logic cade evident în răspunderea acelor minţi ale Bruxellesului, care tocmai clamează drepturi „alternative“, alunecând într-o jalnică incoerenţă logică, de jurisprudenţă, şi de ordin moral etc. Iată dar o mare problemă a oricărei civilizaţii: cum suntem îndrumaţi, prin schema din adâncuri a acelei civilizaţii, să gestionăm ceea ce nu este de la noi, ci de la Dumnezeu, fiind numai în uzufructul nostru, pe toată durata vieţii noastre, preschimbându-ne, prin aceasta, în proprietari de cele divine, proprietari divini. Despre stricăciunile pe care le aduc civilizaţiile la multe dintre cele ce sunt de la Dumnezeu, în numele progresului, al civilizaţiei însăşi, s-ar cuveni să mai vorbim.

Nu ne aşteptăm ca cei fără de suflet să admită că au risipit ceea ce-au avut de la Dumnezeu, căci aceştia nu se vor învoi decât cu mare greutate la triumful adevărului. Fiindcă cel fără de suflet nu va recunoaşte că a pierdut ceea ce nu mai are. Acestora le vom reaminti ceea ce le spune Evanghelia, că sunt fiii risipitori pe care Tatăl Cel din ceruri îi aşteaptă încă şi îi va primi de se vor întoarce, ba va sacrifica viţelul cel gras şi va face mare petrecere, din preaplinul bucuriei divine, pentru întoarcerea din rătăcire şi risipire de averi preţioase şi, vai!, crud nepreţuite.