Schimbarea la Faţă

Acum câteva zile am trăit una dintre cele mai pline de semnificaţie sărbători creştine: "Şi după şase zile Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui şi i-a dus într-un munte înalt de o parte. Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina" (Mat. 17, 1,2) (sau Marcu 9, Luca 9).

Romano Guardini spune că esenţa creştinismului constă în legătura neîntreruptă cu Iisus Hristos (Fiinţa creştinismului, Mainz 1991). El citează multe din cuvintele Evangheliei: "Eu sunt Lumina lumii. Cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Ioan 8, 12). Iată cele două coordonate fundamentale: viaţa şi lumina, care nu pot fi despărţite una de cealaltă. Prin uluitorul eveniment de pe muntele Tabor, Mântuitorul a accentuat încă o dată că Dumnezeu este ţelul fundamental al vieţii. Că dincolo de fenomenele trecătoare ale acestei lumi există acea infinitate, pe care nici nu ştim cum să ne-o imaginăm sau s-o definim, a vieţii în eternitate, pe care El ne-o face accesibilă. Este Calea pe care ne-o arată Iisus Hristos, Cel ce s-a întrupat. În El, Dumnezeu a devenit om arătându-ne adevărata imagine a divinităţii, care a luat chipul umanităţii. Persoană şi mai presus de persoană, care întâlneşte omul şi i se adresează devenind Tu în relaţia de iubire pe care o dăruieşte acestuia şi pe care o aşteaptă de la el, devenit la rândul său persoană. Căci, aşa cum spune Martin Buber, persoana se dezvoltă numai în întâlnirea cu altă persoană. Nu numai tu, ca alt om, ci Tu, ca Persoană divină, Dumnezeu vine necontenit în întâmpinarea noastră, a oamenilor, a tuturor fraţilor noştri. A celui slab şi suferind, a celui al cărui eu vrea să posede totul, după cum spune psihologul elveţian Carl Gustav Jung, şi a celui ce începe să se autodescopere, devenind cel pe care l-a creat Dumnezeu. "De aceea a luat Fiul lui Dumnezeu faţă omenească. El a arătat prin aceasta interesul Lui faţă de noi, voinţa de a comunica cu noi… Fiul lui Dumnezeu luând faţa umană, a dus la suprema ei ancorare în infinitatea dumnezeiască, voinţa ei de comunicare către ceilalţi oameni a acestei trăiri a umanităţii asumate de El în infinitatea de viaţă şi de dragoste a Dumnezeirii" (D. Stăniloae, Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia ortodoxă).

Este de subliniat accentul care se pune pe faţa Mântuitorului în acea dezvăluire a dumnezeirii Sale în Ziua Schimbării la Faţă, când chipul Său "a strălucit ca soarele". A fost momentul în care ucenicilor şi, prin ei, întregii umanităţi i s-a dezvăluit destinul hărăzit ei de Dumnezeu, "Faţa Lui care strălucea ca soarele" a dezvăluit ucenicilor, şi prin ei întregii umanităţi, realitatea dincolo de modesta noastră realitate, cea în care vom trăi în lumină. În lumina veşniciei, în veşnicia luminii. Şi în Vechiul Testament se revine deseori asupra "chipului slavei lui Dumnezeu". Ea strălucea pe faţa lui Moise atât de intens, încât ceilalţi nu puteau privi la ea, astfel că Moise trebuia să-şi acopere faţa cu un zăbranic. Dar, odată cu Întruparea Fiului care a luat chip de om, slava lui Dumnezeu a strălucit reflectând dragostea şi apropierea Domnului, fără ca oamenii să se înspăimânte şi să nu o poată privi, dimpotrivă, să se bucure de bunătatea Sa infinită.

După cum spune Olivier Clement, "taina insondabilă a feţei umane revelează spiritul din om, orientat spre infinit". Ea păstrează certitudinea prezenţei lui Dumnezeu printre noi. Ea mijloceşte comunicarea permanentă a Domnului cu oamenii, în ansamblul comuniunii cu ei şi între ei. Prin faţa Sa, Cuvântul Său devine şi mai apropiat, şi mai concret, accesibil tuturor. Nu degeaba icoanele, picturile de pe pereţii bisericilor sunt învăţătura vie care păstrează pentru toţi înţelesul şi semnificaţia cuvintelor Sale, inepuizabile în expresia lor.

Schimbarea la Faţă a Mântuitorului în faţa ucenicilor Săi a însemnat şi o transfigurare a acestora. Învăţătura profundă în sensuri devenea cu atât mai concretă, mai apropiată de înţelegerea omenească, prin chipul în care radia infinitatea strălucirii dumnezeieşti. Lumina necreată a slavei a devenit vizibilă pentru ochii omeneşti, ca o promisiune a vieţii veşnice pe care nu ne-o putem imagina decât scăldată în această lumină.

Trăim cu toţii graţie luminii. Lumina fizică este elementul necesar existenţei noastre, cea care asigură dezvoltarea naturii necesare nouă, a factorilor de climă, de fertilitate, de existenţă în general. Ce s-ar întâmpla fără ea? Viaţa n-ar fi posibilă, lumea s-ar transforma într-o pustietate uscată. Ne preocupăm de lumina naturală, de natura ei cu tot ce cunoaştem despre ea, dualitate undă-particulă, viteză, energie şi aşa mai departe. Dar aceasta este numai o parte infimă a luminii destinate existenţei eterne a omului. Pe muntele Tabor, Iisus Hristos a dezvăluit existenţa luminii eterne. Pe muntele Tabor, scăldat într-o lumină mai presus de cea naturală, din care strălucirea dumnezeiască, cea dincolo de înţelegerea omenească, n-a pierit până astăzi, Iisus S-a arătat ucenicilor, şi prin ei întregii omeniri, relevându-ne că această lumină, mai presus de cea naturală, ne aşteaptă, ne primeşte în viaţa veşnică, dacă ne vom arăta vrednici. Dacă o vom merita, dacă ne vom agonisi mântuirea, vom trăi în eternitatea luminii dumnezeieşti.