Schimbarea la Faţă a Domnului în slove de sfinţi ierarhi cărturari

Cazania tipărită la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, în 1643, este piesa de rezistenţă din bibliografia Sfântului Mitropolit Varlaam. Ne îndreptăţeşte această consideraţie însuşi tâlcuitorul ei, într-un vibrant „Cuvânt cătră cetitoriu”, în care argumentează necesitatea tălmăcirii și tâlcuirii Sfintelor Evanghelii în limba vorbită de popor, pentru înțelegerea sensului și scopului petrecerii omului pe pământ: mântuirea și viața veșnică.

Din tălmăcirea și tâlcuirea Sfântului Varlaam la Evanghelia marelui praznic împărătesc al Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos, pe Muntele Tabor, vom auzi în inimă o limbă românească încă nepârguită, dar a cărei dulceață se pregustă în suculența puterii de sugestie a cuvintelor. „Să ne curățâm mintea noastră, să him gata cătră măgura Taborului să ne suim, ca să vedem... chiar Svânta Troiță. Acolo vom vedea pre Fiul în lumină închipuit și Părintele de sus mărturisind de Fiul și Duhul Svânt umbrind ca un nuor. (...) Și acolea unde străluci fața lui așea, să arătă Moisi proroc și cu Ilie. Și-i vădzură pre amândoi unde vorovia cu Hristos (...) Moisi proroc așea grăia: Proslăvit ești, Domnul mieu Hristoase (...) Svenția Ta ești împlerea (împlinirea) prorociei meale. Tu-mi dedeși tablele legei vechi scrise în măgura Sinaiei. Tu mă trimesăși să pierdz pre Faraon în Marea Roșie. Cu învățătura Ta am făcut ciudese prin Eghipet. Tu, Domnul mieu, ne-ai hrănit 40 de ai în pustie cu mană. Tu ne-ai adăpat cu apă din piatră sacă. Tu și-acmu te-ai închipuit ca acela ce ești Dumnedzău adevărat. Iară Ilie proroc și el aceaste cuvente grăia: Mulțămăscu-ți Domnul mieu, Hristose, (...) Tu ești Dumnedzău adevărat, că pentru numele tău am vădit pre împăratul Ahav, călcătorul legei. Tu ascultași ruga mea și nu dedeși ploaie pre pământ 3 ani și 6 luni... Putearea ta desfăcu apa Iordanului ș-am trecut pre uscat. Tu mă luași și-n ceriu cu car de foc. Pentr-aceaia-ți mulțămesc. Pentr-aceaia mă-nchin și te proslăvesc...”

Urmează propunerea lui Petru, augmentată și aceasta cu comentariul motivației subînțe­lese a autorului: „Doamne, bine are hi să petrecem noi aicea! Și de vei vrea, să facem aicea trei umbrare: unul ție, altul lui Moisi, altul lui Ilie”. Și comentează Sfântul Varlaam: `Știa Petru că cearcă iudeii să ucigă pe Hristos”. Apoi Petru subliniază că prioritar este să-L protejeze pe Hristos: „Iară noi vom răbda și zăduful și frigul și gerul, ploaia și ninsoarea. Toate le vom răbda pentru numele tău, numai să nu ne pogorâm de-aciia... Iară grăind Petru acestea cuvente, (...) un nuor luminatu i-acoperi și-i umbri pre dânșii. Și glas ieși din nuor de grăi și dzise: Acesta iaste Fiiul Mieu cel iubit, întru carele binevruiu să izbăvască rodul omenesc. Pre aceala să ascultaț de toate câte va dzice voaă... Unde audziră apostolii glasul aceala ce grăi din nuor, să spăimântară și de spaimă cădzură gios cu fețele la pământ și să temură foarte. Iară Hristos mearse de-i rădică și le dzise: Sculaț și nu vă temereț. Și dacă-și deșchisără ochii, pre alt pre nime nu vădzură, fără numai pre Hristos, ca să priceapă ei... că nuorul aceala ce-au audzit apostolii grăind n-au fost nuor - că nuorul cum să grăiască! - ce sângur Părintele au grăit de-au mărturisât nevădzut de Fiul său, de Hristos; iară nuorul aceala au fost Duhul Svânt. (...) Pentr-aceaia, creștini bla­gosloviți, noi tocmala praznicului nostru ce prăznuim astădzi, după cât ne-au fost putearea noastră dzâs-am; nu după cât au trebuit, ce puținel și pre scurt... Numai cât vă rog atâta: cu cutremur să mulțămiț Dumnedzăului vostru, lui Iisus Hristos, şi mulță­mindu-i, de păcate să vă părăsâți și fapte bune să faceți... Amin!”

Nădăjduim ca această lectură să fi fost receptată nu cu osteneală, ci ca un dar de frumusețe, îndreptățindu-l pe părintele-poet Alexe Mateevici, când scrie: „Limba noastră îi aleasă/ Să ne spuie-n hram şi-acasă/ Să ridice slavă-n ceruri, / Veşnicile adevăruri”.

„Într-o clipă de ceas s-au arătat precum era mai înainte de veci”

Astfel, iată că, la distanță de numai 6 decenii în timp - dând pasul peste pragul celuilalt secol, al 18-lea -, un alt mare ierarh cărturar a lăsat moștenire neamului românesc (de care era străin prin origine!) o altă fundamentală Carte de învățătură despre înțelesul profund al Sfintelor Scripturi. Este vorba despre Sfântul Mitropolit Martir Antim Ivireanul, în Didahiile sale, cu o limbă română scrisă și rostită apoi în biserici, spre folosul duhovnicesc al poporului simplu dreptcredincios: „Și iată glas din nor zicând: «Acesta iaste Fiiul Mieu cel iubit, întru carele bine am vrut; pre acesta ascultați»”. Urmează descrierea colorată și sugestivă a minunii: „Drept aceaia ș-au schimbat și fața și chipul și într-o clipă de ceas s-au arătat precum era mai înainte de veci, împodobit cu toate frumusețile ceriului, luminat cu toată lumina dumnezeirii. Razele ce ieșea din dumnezeiasca lui față biruia strălucirile soarelui și albiciunea hainelor lui întrecea strălucirile luminii”. Și conchide: „O, fericiți ochii apostolilor carii s-au învrednicit de au văzut mărirea aceștii înfri­coșate înfrumusețări! Că ce taine nu să închiaie întru acest lucru preaslăvit... Nu ajunge cunoș­tința omenească să le priceapă, nici minte îngerească să le cuprinză”. Urmează un moment de sinceră și profundă smerenie a luminatului ierarh cărturar, revenind apoi la motivația principală a didahiei - învățătura poporului: `Și pentru aceasta, cunoscându-mă și eu nevrednic și departe de toată știința, nu îndrăznesc să întru întru atâta adâncime... cu cap plecat și cu cuciarnică tăcere trec cu cuvântul spre puțântică învățătură, carea socotesc să fie foarte folositoare de suflete și mântuitoare la ceia ce vor să asculte cu dragoste”.

Atrage atenția asupra cuvintelor Tatălui ceresc cu privire la Fiul Său Cel iubit, spunând: „Pre acesta ascultaț!” Face aici și o minunată pledoarie pentru însăși ideea de ascultare - drept virtute esențială a creștinului: „Nu le-au zis să laude pre Fiiul Său, nici să-l slăvească, nici să mărească lucrurile lui... nici să-și răpuie viața lor pentru dânsul, nici să rabde scârbe, necazuri, nevoi... ce numai să fie ascultători, să aibă ascultare, să supuie voința lor supt voia acestuia unuia singur născut, Fiului său, carele să înfrumseța... Și pricina iaste că cine are ascultare, acela are împreună și toate darurile și toate bunătățile; acela iaste întreg la minte... răbdătoriu, acela iaste smerit, blând, iertătoriu, acela iaste iubitoriul de streini, cuciarnic, pașnic și, în scurte cuvinte, acela iaste lăcașul tuturor bunătăților și vasul tuturor darurilor”.

În final, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul pune în oglindă cele enunțate mai sus cu lumea contemporană lui, obținând imaginea contrară terifiantă. Și nu numai atât, dar și cumplit de corespunzătoare lumii noastre: „Acuma dară, o poruncă folositoare ca aceasta și mântuitoare iaste cineva din noi să o păzească? Noi, toată zioa și la rugăciuni și la împreunări și la vorbe și la fieștece lucru al nostru chemăm pre Dumnezeu și-l numim Domn. Și de-l numim Domn și Stăpân, unde ne iaste supunerea ce arătăm, ca niște slugi la Domnul nostru? Sluga face voia domnului său, dară noi care voie facem, acestui Domn al nostru? Care din poruncile lui păzim? Care dragoste avem către dânsul și ce cinste îi facem? O zice însuși Dumnezeu, prin rostul lui Maleahi, la capul dintâi: «Și de sânt Eu Domnul, unde iaste frica mea? Cine iaste din voi să se teamă de mine, să mă cinstească, să se rușineze de mine? Nu iaste, până la unul»; zice David la Psalmul 3: «toț s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu iaste cel ce face bunătate, nu iaste, până la unul»”.

Concluzia e logică, plină de adevăr și îndeamnă la meditație îndelungă și profundă: „Drept aceia, nu iaste minune de nu ne ascultă nici pre noi fiii noștri, nici ni să supun slugile și patimile noastre, carele în toate zilele oștesc asupra sufletului; iaste aceasta dreaptă judecată a lui Dumnezeu”.